Oamenilor le-a fost dintotdeauna mai frică de timp decât de spațiu…
Faptul că nu s-au găsit încă simboluri de exprimare proprii pentru percepţia duratei şi s-a recurs la instrumente spaţiale dovedeşte faptul că ideea de timp este recentă în viaţa sufletească a omului. Se pare că ştiinţa însăşi caută să evite timpul, folosind modele cantitative, matematice, potrivite spaţiului, nu timpului. Poate de aici, cuvântul “efemer” are un înţeles peiorativ şi nimic altceva nu întrece în dispreţ adevărul de scurtă durată a modelor, a curentelor trecătoare. E suficient să intervină timpul într-un proces oarecare şi începe… degradarea.
Timpul este, pentru majoritatea dintre noi, o nonvaloare pentru că nu suntem învăţaţi cu el. Se pare că există o ştiinţă a timpului, care rămâne învăluită în obscuritate, de aceea se bucură de simpatia misticismului sau a iraționalismului. Pe măsură ce se va înţelege că oamenii sunt fiinţe ale timpului, că destinul lor nu este fixarea, ci devenirea – vom deprinde sensul: ideile sunt, de fapt, în continuă dezvoltare.
Temporalitatea ideilor nu înseamnă că ideile pot fi păstrate în timp aşa cum pot fi adunate lucrurile în spaţiu: trecutul nu mai este, viitorul nu este încă, iar prezentul este momentul în care viitorul trece în trecut. Aşadar, ideile apar şi dispar odată cu vorbirea care le-a produs și e capabilă să le reproducă. În felul acesta, am putea explica o marotă a lumii moderne – comunicarea. Şi asta pentru că numai curentul electric al comunicării verbale dă cuvântului lumina semnificaţiei. Este adevărat că prin cuvânt, spiritul se unește cu materia și timpul cu spaţiul. Practic, cuvântul evoluează în timp ca producător de idei, dar se desfăşoară şi în spaţiu ca unde sonore.
Ideile nu pot locui doar în cuvinte, deoarece ele nu durează doar atât cât durează exprimarea lor. De fapt, ideile nu pot locui nici în cărţi, deoarece scrierea nu este decât mnemotehnica vorbirii, nici în minte pentru că gândirea este într-o continuă activitate. Cu alte cuvinte, spiritul nu are încăperi statornice.
Oamenii se împacă mult mai bine cu spațiul decât cu timpul. Cu spaţiul te poţi familiariza, dar cu timpul niciodată, la fel cu spaţiul – poate fi acelaşi, pe când timpul este mereu altul. În spaţiu te poţi opri, în timp – niciodată. În spațiu te poţi întoarce, în timp – niciodată. În spaţiu se trăieşte, în timp – se moare. Necunoscutul din timp este mai înfricoşător decât cel din spaţiu.
În spiritul anticilor, se poate spune că nimeni nu poate trăi de două ori aceeași clipă, iar “Clipă, stai!” îi cere timpului să se comporte ca spaţiu.
De aceea, oamenilor le-a fost dintotdeauna mai frică de timp decât de spațiu (Carpe diem quam minimum credula postero – “Trăieşte ziua de azi şi fii cât mai puţin încrezător în viitor” – Horaţiu, Ode, I, 11, 8). Clipa, ca “soluţie” a timpului, este altceva decât bucuria avară a clipei contingente. Când vorbim despre clipă, avem în vedere nu supralicitarea momentului, ci temporizarea lui – schema convenţională care aşază mereu prezentul în relaţie cu nostalgia zilei de ieri şi cu utopia zilei de mâine.
Frica de timp a întârziat până în zilele noastre înţelegerea opoziţiei esenţiale dintre spaţiu şi timp, dar şi a faptului că omul trăieşte în timp prin ceea ce este cel mai omenesc în el – spiritul.
(foto)
