de-atâtea furtuni copacii cocoșați
par clopote
palmele-n vânt desenează poteci
șuieră vocile cerului la ușa podului casei
se așteaptă un fulger să nască snopi aurii
pe întinderea albastră
fetițele pădurarului s-au rătăcit
au făcut un cerc și spun un descântec
sigilată cu lacrimi sub altarul văduviei
bunica Maria se roagă așezând pe rafturi de lemn
coli albe în cămara viitorului
donița cu lapte spumos cheamă ielele din rărunchii pădurii
în timp ce o haită de lupi
urlă un cântec haiducesc cu ochii umezi
le-o fi dor de bunicul Ion
pe vremea aceea când încă nu acceptase moartea
și răzbătea împreună cu ei cămările cu legende
de-atâta moarte mi se zbate sufletul
prin închisorile lumii
