Remix: Medeea din Balcani

Medeea, mama mea.

De la teatru se iese pe gânduri, așa se întâmplă și în cazul în care mai zăbovești printre ultimii spectatori care părăsesc sala Pictură a Teatrului Național din București, după reprezentația Medeea, mama mea. Te simți năpădit de întrebări, dar poți fi cuprins și de mirare și de admirație, în același timp.

Spectacolul oferit de tânăra trupă de actori este o izbândă datorată autorului Ivan Dobcev. Dramaturgul se întâlnește în desăvârșirea operei sale, de mai multe ori, în împrejurări diverse, cu eroii și cu sensurile ei esențiale. Într-o ipostază triplă se regăsește Ivan Dobcev, în cazul spectacolului Medeea, mama mea. Așadar, autorul bulgar semnează textul (tradus în românește de Mariana Manglulea), regia (alături de Margarita Mladenova), scenografia&costumele acestei montări.

Una dintre cele mai pasionante confruntări se petrece atunci când – prin vocea protagoniștilor – vibrează pe scenă ideile majore ale lucrării sale. Așa  se-ntâmplă și în cazul acestui spectacol în care profunzimea și precizia observației se vor regăsi în ideile care decurg din text. Îndrăzneala lecturii regizorale dă mâna cu cea a jocului de pe scenă, realizate de o trupă de actori tineri și talentați: Ionuț Toader, Alin Potop, Florentina Țilea, Aylin Cadîr, Ilona Brezoianu, Mădălin Mandin, George Piștereanu, Ionuț Niculae, acompaniați de Emilian Ciobanu (acordeon) și Bianca Drăgoi (vioară). O lume apune și se întrevăd, ca prin ceață, contururile nedeslușite ale alteia noi; avem în față o cvasicertitudine: nimic nu va mai fi  ca înainte.

Medeea, mama mea are o dublă configurație: spune – pe ton de reportaj documentar – povestea dureroasă a trei femei, care ajung să-și abandoneze sau chiar să-și ucidă pruncii, dar și una de natură etică, dramaturgia s-a apropiat de unele zone dificile ale vieții noastre. Sunt puse în discuție cele mai grave probleme ale momentului (de cotitură) în care se află astăzi lumea (declinul Occidentului și ciocnirea civilizațiilor). De aceea, pasiunea, vibrația umană, fantezia dezvoltată de temă vor fi înlocuite cu unele abilități de pledoarie, aici, sub forma unor dezbateri filosofice. Artistul bulgar îndreaptă textul împotriva dezumanizării, tehnologizării excesive, inflației de termeni anglo-americani, critică intruziunea minorităților în patrimoniul marilor civilizații, totul pe un ton comic, buf, fantastic sau poetic.

Astfel, descoperim că undeva, într-un colț din Balcani, cu adevărat la porțile Orientului – e vorba de Bulgaria, dar poate fi, la fel de bine, și de România -, oameni foarte săraci se zbat să supraviețuiască, trăiesc de azi pe mâine donând sânge și hrănindu-se cu urzici. Când însă mirajul unei Europe percepute doar din perspectivă mercantilă îi ademenește către îmbogățire, aceiași oameni deviază spre crimă – uneori involuntară, alteori premeditată – și își transformă propriii copii în marfă. Piesa este o lecție de artă dramatică, de clarviziune socio-politică, care prezintă lumea de astăzi. Polifonic la toate nivelurile – al poveștii, al limbajului, vizual, muzical -spectacolul incitant se distinge atât prin calitatea jocului actoricesc, cât și prin concepția regizorală.

Cadrul plastic al reprezentației joacă un rol hotărâtor, sugerează locul acțiunii – cu o mare economie de detalii; sub ochii privitorilor se ivesc, pe rând, tablouri ce sugerează spitalul de provincie, zone din Balcani (Bulgaria, Grecia) sau Italia, dar și spațiul oniric, coșmarul unui copil pierdut. Personajul central, un astfel de copil, înfiat de un cuplu din Occident, se întoarce în Bulgaria pentru a-și căuta mama. Această călătorie – pusă de dramaturg în paralel cu mitul antic al căutării Lânii de Aur și cu povestea tragică a Medeei – stârnește o adevărată ciocnire a culturilor. Astfel, vom regăsi în decorul semnat de Dobcev avertizări de tipul: “Atenție, antirealism!”, “Atenție, expresionism !”, “Atenție, abstracționism!”.

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planul comic și cel grav prin intermediul muzicii realizate de Assen Avramov. Cântecele interpretate live ne introduc, cu glasul vibrant al unor crainici ai timpurilor de astăzi, în acțiunea piesei: fiorosul bâlci al deșertăciunilor. Scenograful-autor a gândit inteligent spațiul, în funcție de cerințele piesei. Putem spune că se dovedește utilă și de mare efect valența integrantă a muzicii, songurile (traducerea cântecelor: Mașa Dinescu) fiind adevărate spărturi în trama întinsă a acestei piese de tip brechtian. În fond, umorul, ironia, sarcasmul sunt fațetele caleidoscopice ale aceleiași esențe umane.

Comicul e direct și pătrunzător, e însăși judecata. În acest spectacol, totul este arătat, dezvăluit, se demonstrează și se explică, chiar și printr-o demitizare postmodernă. Autorul introduce în piesă mitul Medeei (așa cum reiese din scrierile lui Elias Canetti, evreul sefard laureat cu premiul Nobel pentru literatură, în 1981) – setea irezistibilă de cunoaștere a propriei genealogii, de găsire a mamei reale. Plecând de la o transfuzie, protagonistul spectacolului călătoreşte în lumi imaginare, în căutarea adevăratei sale origini. Protagonistul se lansează în această aventură cu elanul marilor căutători ai civilizațiilor străvechi, dar, de această dată, devine doar un pretext pentru un manifest de intoleranță față de confortul civilizației de consum.

Actualii eroi devin niște umbre ale celor din mitologia antică fiindcă mitul este supus unei profanări spontane (nu se evită efectele de limbaj), provocată de sărăcie și de mizerie;(re)găsim bebeluşi vânduţi, copii abandonaţi, avortaţi, maltrataţi, căutarea rădăcinilor, mitul Medeei, balena Goliat, Harmanli şi Joker din Batman, toate în  labirintul acesta care pulsează în acorduri balcanice. Totuși, regizorul precaut evită grotescul, dar și o falsă solemnitate (întru de-mistificare, de-mascare). Interpretarea a scos în fața privitorilor un colectiv bine închegat și unitar.

Teodor și Bojidar, interpretați de Ionuț Toader și Alin Potop într-un duo erou & dublul său ironic joacă cu multă convingere. Ionuț Toader etalează o expresie serioasă, cu predispoziție spre filosofie, câtă vreme Alin Potop punctează latura fragilă a copilului care nu-și cunoaște rădăcinile, inocența băiatului care-a fost crescut de un cuplu de occidentali, dar care pleacă să descopere locurile de unde provine și să o caute pe femeia care l-a născut. Decorul a permis personajelor să se miște, cu lejeritate, prin cadrul destul de restrâns. Teodor / Ionuț Toader a trăit din plin sentimentele dublului său, atât prin rostire, cât și prin plasticitatea mișcării și-a atitudinii, în pofida unui costum à la The Mummy. Tânărul actor glăsuiește cu aplomb, prin prisma afectivității retroactive (a dublului său).  Candoarea frântă și spontaneitatea lui Alin Potop contrabalansează forța acestui tip de personaj.

Lumina și coloritul (roșul incandescent din spoturile de lumină) accentuează mai puternic viața lăuntrică a personajelor, dar și sângele care colorează mai toate basmele cu vampiri din scrierile lui Canetti. Sângele este tot un liant al spectacolului (mottoul piesei este: “Sângele apă nu se face”). Aparițiile (în manieră brechtiană) în fața peretelui alb (gresia albă reprezintă zona tipic a spitalelor vechi de provincie, dar și o stilizare a decadenței stilului antic) induc ideea bolii. Eroii înfruntă lumina reflectoarelor, prezentându-și singuri, în fața publicului, “fișa clinică”.

Astfel, printre decorurile în tușe expresioniste și de clar-obscur, cele trei eroine: Jupâna / Florentina Țilea, Zambila /Aylin Cadîr și Isaura / Ilona Brezoianu demască pericolul pierderii valorii sacre a maternității din pricina sărăciei pe fundalul general al intrării omenirii în etapa post-umană. Datele particulare ale talentului, dominat de o subtilă sensibilitate, o impun cu repeziciune pe Florentina Țilea. Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe inteligente și lucide, înzestrată cu multe virtuți expresive și vocale, se impune în conturarea exemplară a personajului. Ascunsă după haine largi și colorate sau doar într-un strident neglijeu, Aylin Cadîr interpretează fiecare monolog/partitură după muzicalitatea dinlăuntrul său. Cu accente comico-duioase, Ilona Brezoianu transformă un personaj plin de pitoresc și de culoare într-o eroină-victimă a unei   lumi nedrepte.

Toate cele trei personaje, prostituate involuntare, mame involuntar-asasine, se confundă, pe un alt palier, cu Medeea cea care și-a tăiat copiii în bucăți pentru a se răzbuna pe Iason, după ce ajutase expediția Argonauților să fure Lâna de Aur. Labirintul de pe scenă ajunge un adevărat coșmar, îndeosebi la desele apariții ale balenei Goliat (o bizară creatură desprinsă din lumea circului ambulant, care-a traversat multe țări în anii ’70). În acest mod, mitul (biblic) se întâlnește cu “civilizația bâlciului”, așa cum Europa civilizată se întâlnește cu lumea țiganilor  din Balcani – vitală, primitivă, dură, vinovată, dar și inocentă sau seducătoare în egală măsură.  Mădălin Mandin, George Piștereanu, Ionuț Niculae realizează portrete conturate clar. Bravii actori interpretează – cu aplomb, într-o plastică adecvată, cu inspirate asocieri – personaje precum Johnny, Gugușteanu și Leonsio.

Râzând și înspăimântând prin voluptatea de-a glosa pe tema sângelui, Medeea, mama mea este un spectacol plin de sevă și de culoare, în care regia, scenografia și interpretarea se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi aflate sub starea de urgență / Emergency.