Severa armonie a monocromiei

Regele Lear.

Sedimentate sub rocile a patru secole de istorie – pofta de putere, invidia, minciuna, lăcomia și ura – sunt “recondiționate” într-o haină nouă de ingeniosul regizor David Doiashvili, un nume cu rezonanță nu doar în Georgia natală, ci și în spațiul teatral european.

Unul dintre cele mai puternice personaje ale dramaturgiei shakespeariene –  Regele Lear – este întrupat de Mihai Constantin, la 46 de ani distanță de la memorabilul spectacol al Teatrului Național, Regele Lear în regia lui Radu Penciulescu, cu George Constantin în rolul titular. În noua versiune scenică, Mihai Constantin, fiul marelui actor, el însuşi fiind un ilustru nume al scenei româneşti, îi  dă o nouă perspectivă legendarului rege, sub “bagheta” inspirată a unuia dintre cei mai apreciaţi regizori contemporani.

Teatrul lui Shakespeare are, în esență, un caracter spiritual, el aduce lumea non-concretă în lumea formelor și a întâmplărilor recognoscibile, vizibile. Teatrul marelui dramaturg nu vulgarizează spiritualitatea pentru ca omul de rând să poată recunoaște mai ușor și nici nu respinge murdăria, urâțenia, absurditatea, ridicolul existenței. Așadar, David Doiashvili  aduce – prin acest spectacol – un omagiu teatrului însuși, nu doar prin teatralitatea sa organică, ci și prin modul în care directorul de scenă a descoperit sensuri nebănuite în poetica marelui Will. Textul lui Shakespeare primeşte straie noi, iar setea de putere, conotaţii actuale.

Aplecându-se asupra uneia dintre cele mai elaborate piese ale bardului britanic, inventivul artist georgian descoperă și, totodată, pune în valoare cele două povești paralele, similar – pe cea a lui Lear și a fiicelor sale, a Contelui de Gloucester și a fiilor săi – într-o manieră atemporală, general-valabilă, dar și cu trimiteri directe la contemporaneitate. Actuala echipă artistică s-a bizuit pe limba shakespeariană, rămânând fidelă creației originare, dar a exploatat senzorialul, oferind o montare metaforică, bine ritmată, plină de cutezanță.

Motivul visului ca mijloc de relevare a misterului existenței, dar și a substanței teatrului întemeiat pe  iluzie pare să fie metafora principală din această nouă montare. Episoadele de “teatru în teatru” (spectacolul este prezentat de Bufonul/Master of Ceremonies precum o premieră cinematografică) și cele din timpul furtunii se intersectează firesc, potențându-și reciproc ambiguitatea, luminile și umbrele. Imaginea, plastic sugerată de primul tablu, fundalul  și proiecțiile ne trimit cu gândul la nemăsurata poftă de putere/imagine a iconicului Citizan Kane.

Prezența unora dintre personaje (Lear, Cordelia și Bufonul) printre spectatori este un avertisment subtil pentru ceea ce urmează: o iluzie – o închipuire care să deschidă ochii asupra unor adevăruri crude. Sarabanda qui-pro-quo– urilor (specifică dramaturgiei shakespeariene) și a dezvăluirilor, inclusiv cele proiectate pe ecranele din fundal, precum niște imense gif–uri, alternează cu momentele de reflecție și de poezie, dătătoare de plăcută incertitudine și suspans continuu pentru că regizorul a adresat o provocare sensibilităţii moderne, adăugând şi un paracomentariu imagistic (Montaj video: Cornel Ionescu).

Deși cuvintele Bardului sunt perfect rostite de toți actorii din distribuție, inovarea narativă și imaginile stilizate țintuiesc privitorul; este ocazia ideală pentru directorul de scenă de-a da strălucire lumii artistice. Regizorul, un subtil analist al traumelor contemporaneității și briliant comentator al epocii pe care-o parcurgem, ne introduce în lumea regelui Lear. Imaginea bătrânului superficial, care își împarte regatul și renunță la tron în favoarea amăgirilor și lingușelilor celor două fiice mai mari devine sursa unui întreg șir de întrebări.

Scenografia, semnată de Doiashvili, îmbină concreteţea detaliului realist cu unele sugestii metaforice. O pluralitate de imagini apare simultan: spectatorului îi sunt prezentate pe scenă acțiuni care se petrec foarte rapid, într-o permanentă alternare. Drapate în alb-negru, precum sunt și proiecțiile (B&W) din intro, personajele vor glisa între glamour și “plastic”, iar perechile de caractere vor sta sub semnul acestui binom bun-rău / alb-negru. Costumele realiste, de factură elegantă, concepute de Liliana Cenean, definesc deopotrivă caracterele de pe scenă. Jucăriile (troli și căluți colorați) pe care, cu generozitate, regele le oferă sunt indiciile clare ale unei pendulări permanente între mărire și decădere, constantă sursă de neliniște în acea lume dihotomică.

Mezina dezmoștenită, doar pentru că a refuzat să facă mărturisiri ipocrite (“Iubesc pe  Majestatea-ta așa cum îmi este datoria, nici mai mult nici mai putin”), va intra la propriu sub umbrela Bufonului și va deveni un fel de Mary Poppins surghiunită, ascunsă de cortina imensă de fum (iluminatul, aproape industrial, devine cheia de boltă a montării, în plan senzorial). Însoțită de Regele Franței/ Idris Clate într-o ipostaziere comico-parodică de efect, își părăsește tatăl orbit de capriciile tiraniei. Regizorul nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic, de aceea, desele citări prin tablouri scenice, ilustrează reverența acestui artist pentru primii ani ai melodramelor (muzica comentează și subliniază gesturile ținând mereu ritmul) The Golden Age of Movie, perioada de glorie a spectacolului american (din anii ’20-’30), când inovațiile tehnice se vedeau pe scenă: trape, proiecții, ecleraj.

Crina Semciuc portretizează – cu grație – o Cordelie ce plutește între  maturitate și naivitate, cu inflexiuni de ton și gest, precum orfelinele din filmele lui Charlot/The Tramp/Charlie Chaplin. Bufonul, în interpretarea nestăvilitului Marius Manole, atinge performanțe nebănuite, extrem de convingătoare; mai întâi el este plasat într-un contrast fizic (exploatat și-n parodierea discursurilor gen Gala Premiilor Oscar), apoi interacțiunile sale calde cu Lear și Cordelia ori schimonosit-voite, cu ceilalți, întregesc paleta largă a expresivității acestui actor. De-a lungul celor două acte, Bufonul/Marius Manole este o furtună de energie.

Intriga secundară – judecata eronată a lui Gloucester/Ioan Andrei Ionescu asupra celor doi fii ai săi, Edmund/Tudor Aaaron Istodor și Edgar/Istvan Teglas – contribuie la dezlănțuirea haosului și-a întregii dezordini. Cultura corporală și distorsionarea privirii firești, ale lui  Edgar produc modificarea calitativă a energiilor, iar eroul interpretat de Istvan Teglas are aspectul lui Gollum din The Lord of the Rings. Gloucester/Ioan Andrei Ionescu intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu cei doi , păstrând viziunea desenului psihologic.

Lumea  de pe scenă mustește de vitalitate, clocotind de patimi și uneltiri, aidoma celei descrise de marele Brit, tinerii Edmund și Edgar rulează un joint, iar Goneril/ Monica Davidescu și Regan/Raluca Aprodu pun la cale (propriile) sabotaje printre cupe de șampanie și mese îmbelșugate. Atât Monica Davidescu, cât și Raluca Aprodu au o vivacitate interpretativă debordantă, clasice în rigoare şi impetuoase în emoţie. Suple, longiline și decorative, cele două actrițe par a re-face cuplul Nicky&Paris Hilton care invadează tabloidele americane, spre deliciul maselor.

Oswald/Lari Giorgescu, flușturaticul lipsit de virilitate contrastează cu onestitatea ducelui de Albany/ Rareș Andrici într-o interpretare fără cusur – pentru un favor făcut de regizor acelui obsedant politically correct – în postura de paraplegic. Ducele de Cornwall/Silviu Mircescu devine un ecou machist al fărădelegilor celor două surori ingrate. Facultatea spontană și dezinvoltă a replicii, ca și efectele hilare demonstrează diversitatea registrului de caracterizare, controlat cu suplețe de tânărul actor. De cealaltă parte a baricadei, un partener aparte al lui Lear  devine Kent/Gavril Pătru, ce manifestă fervoare comunicativă.

Odată iscată, dezmembrarea familiilor stabilește tonul tragediei. Muzica (Compozitor: Nikoloz Rachveli Memanishvili) și mișcarea scenică (Coregraf: Florin Fieroiu) ilustrează, cu profundă expresie, rolul morbid al eroziunii. Baletul mecanic și chiar dansurile (cu puternică influență de la Pina Bausch) din noaptea petrecută în sălbăticie amplifică în egală măsură fragilitatea și senzația de supranatural. Personajele devotate sunt rând, pe rând eliminate, iar decorurile în manieră shabby chic (vesela alb-negru ca niște imenși pioni de șah suspendați, cizmele din cauciuc decorate cu flori albe, tricourile negre asamblate pe imensele “postere” WAR) dezvoltă încorporarea într-o estetică izbitoare.

Și, ca într-o meditație à la Gaston Bachelard, apa devine element-cheie și pregătește spectatorului un context vizual pentru iminentul dezastru. Mai întâi, imensele gif-uri, ce-i însoțesc pe eroi în unele discursuri, pot servi suport pentru alteritatea eroilor shakespearieni. Perspectiva pendulează și contextualizează. Astfel, apa este un element tranzitoriu, iar eul văzut prin apă poate declanșa vertijuri, apa curge mereu, apa pică din cer (sau tulumbă/shabby), în oglindirea apei, chipurile lasă loc pentru fantasme sau profunzimi. Haosul dezlănțuit, natura de nestăvilit, concentrarea pe problemele psihologice ale personajelor   – dispozitivul unei răsturnări a valorilor – îndeamnă la introspecție și conectare la actualitate (irevențiosul deget mijlociu se află în atenția tuturor).

Pe măsură ce Lear își pierde rațiunea, bătrânul se va confunda cu Bufonul său, iar dualitatea rațional-irațional se accentuează. Cămașa albă, purtată încă din primul tablou, care individualiza personajul plasându-l în zona evreilor înțelepți, dar severi, va trece – succesiv – prin aceea a unui “evreu rătăcior”, apoi se preschimbă într-o adevărată “cămașă de forță”. Personajul nu mai este tragic, ci devine demn de milă. Sminteala aparentă conduce eroul la momentul revelației, când îl recunoaște pe Gloucester și-apoi pe Cordelia.

Într-o scenă de mare efect (într-un tablou simetric cu cel din intro), vigurosul actor întruchipează – aproape somnambulic – pustiirea. Mihai Constantin, un actor falnic, cu o tehnică și o experiență scenică dintre cele mai solide, contopește intențiile regizorale și dă măsura măiestriei. Restructurarea unor stări se face mereu prin acordarea la sensibilitatea modernă, iar artistul ajunge în abisul calvarului. Trădările și crimele se succed în pași de Libertango (adaptat), iar apariția Cordeliei în straie cernite “căptușite” cu funia de spânzurătoare nu mai surprinde pe nimeni în acel context. În concertul polifonic al sentințelor existențiale, se distinge croiala impecabilă a replicilor Bufonului și-ale regelui Lear.

Regizorul își confirmă măiestria în a realiza fresce tragice, devoalând inflexiunile unei epoci apuse, dar și pe cele rămase actuale, ilustrând obscuritatea din spatele luminii și monstruozitatea dosită după discursuri. Există creatori care contopesc, sub semnul magicului, prim-planul și replica în mulțime, firescul și abstractul, viața și iluzia, scândura scenei și jocul de lumini.

David Doiashvili contextualizează, parafrazează, în registru postmodern și păstrează temele dramaturgiei shakespeariene, iar Regele Lear de pe scena Teatrului Național din București devine o ilustrare a acumulării și intensificării procesului de (auto) cunoaștere, în ritm “à bout  de souffle”. Spectacolul, realizat de trupa Naționalului bucureștean – coordonată de David Doiashvili -, marchează o substanțializare a Ideii, încărcată de semnificație, vizualizând-o   printr-o spectaculoasă concretizare a intuiției, astfel încât receptarea să echivaleze cu o revelație.