Te iert, sã ştii, când un surâs îţi naşti
Sub umbra verdelui ce îţi clipeşte des,
Şi-n ochiuri de luminã soarele-ţi iveşti,
Cu mãngãieri de tristã hainã fãrã iadeş.
Te iert, sã ştii, când buza-ţi e flãmândã
De roua dintre douã zãri ce-mi nasc oftatul,
Şi primãvara e cu noi atâta de gurmandã,
Acolo unde-n mii de-mbrãţişãri aflam nesaţul.
Te iert, sã ştii, când prima zmeurã mã laşi,
Să-ţi smulg din codrul ce îţi ostoieşte visul,
Când tu, mã duci cu buzele-mi în milimetrici paşi,
Acolo unde-ţi naşti atât de minunat, surâsul.
