Un păianjen țesându-și pânza.
Un time-lapse de doar un minut al unei pânze țesute într-o oră și jumătate. O succesiune de fotografii realizate la fiecare patru secunde.
Și, vorbind despre păianjeni (și despre lucrările lor), un fragment din poemul lui Nichita Stănescu, “Pânza de păianjen de Goya” (volumul “Măreția frigului”, 1972):
“Ea era bolnavă de propria sa indiferenţă,
de propriul său răsărit
Eu începusem să-mi rup memoria
cum rupi o cămaşă murdară…
– Lasă, am urlat, lasă, o să vină
îngerul naturii moarte să ne vadă
cu ochii lui de pânză de păianjen de Goya!
– Lasă, am urlat, o să-l chem
chiar pe el, chiar pe el!
Ea era albă şi bolnavă ca mărul
tăiat cu cuţitul în două.
Eu îmi acopeream rana feţii
cu verbe când iată
îngerul naturii moarte, planând
se-apropie de mine în timp ce urlam
şi-mi zise electric:
– Eşti îndrăgostit, eşti mov, eşti
un porc de câine!
– Taie-mă şi mănâncă-mă, i-am strigat,
taie-mă şi mănâncă-mă şi satură-te.
Satură-te până ce ţi se face greaţă şi verşi,
până mă verşi peste femeia
pe care-o iubesc.”
