Magic Național

Farmecul discret al autenticității.

Există, în București, spații în care poți regăsi ceva din spiritul vremii când boema artistică își trăia “vârsta de aur”. Într-un cadru retro-elegant, scena Sălii Mari a Naționalului bucureștean, te învăluie dorința de-a afla cum se trăia și se iubea odinioară. O infuzie de vitalitate s-a răspândit odată cu derularea spectacolului-eveniment Magic National.

Reprezentația este o declarație de dragoste pentru anii glorioși ai boemei artistice. Munca de bijutier, frenezia ritmului conferă poezie acestui proiect în care directorul de scenă – Ion Caramitru – oferă spectatorilor divertisment de bună calitate și o inepuizabilă sursă de bună dispoziție.

Configurând solid și pregnant rostul Logosului/Cuvântului, Ion Caramitru, o prezență scenică   de mare rafinament, deschide un larg evantai de versuri (semnate de Ana Blandiana și Nichita Stănescu) devenite oglindă a lumii și a vremurilor, a țării cunoscute și cu supranumele de «Țara lui Râsu’-Plânsu’». Substanța poetică a discursului său este completată, în contrapunct, de acordeonul “magic” al lui Emy Drăgoï. Bucuria umple sala. Muzica reuneşte şi seduce.

Aflat într-o (ironic-tandră) complicitate, ineditul duet Emy Drăgoï & Ion Caramitru (“June încă la pupitru”) amplifică starea de bine. Ambianța sonoră structurează efectiv pulsația vitală a spectacolului-concert, aidoma manifestărilor artistice prezentate anual la Gala premiilor Oscar. Așadar, aerul Bucureștiului interbelic răsună în romanțele “spuse” misterios de Aylin Cadîr; drapată în roșu-pasional, focoasa artistă dă expresie unor trăiri profund răscolitoare pentru spectatorul agasat îndeajuns de muzica “comercială”(din mainstream). Glasul actriței, delicat şi subtil, dar şi expresiv-penetrant, este potenţat de muzica de acompaniament. Suava Medeea Marinescu și expresivul Marius Manole dislocă detaşarea şi luciditatea spectatorilor, făcând loc sensibilității  şi simpatiei. Acest duo fermecător propune o călătorie artistică, ce desprinde privitorul de cotidianul asurzitor și îl conduce “dincolo de curcubeu”, acolo unde domnește seninătatea.

Lari Giorgescu aduce în prim-plan un “nenea Iancu” revitalizat, în care absurdul ionescian a devenit logică cotidiană. În acest context, reproşul lui Caragiale la adresa incapacităţii contemporanilor săi de a-l recepta adecvat devine perfect justificat de intervențiile scenice ale junelui artist. Ritmul febril şi neliniştitor al recitativului său (completat de proiecțiile video cu imagini-document de epocă) valorifică ironia patronului spiritual al Teatrului Național din București. Dintre găselniţele “prizelor directe” se detaşează din momentul “sare – salam de Sibiu” sau alăturarea “miniștri -pungași de buzunare” din devastatoarea savoare ludică a lui Caragiale (Moșii).

Un trio de excepție (din spectacolul ActOrchestra) – Emilian Mârnea, Petre Ancuța şi Florin Călbăjos – cucerește publicul prin autenticitate. Tinerii artiști trimit, cu dezinvoltură, spectatorul la sincretismul artelor. Apelând la muzică, improvizaţie, pantomimă, acest trio jovial a acţionat precum un artist plastic, unic și unitar, cu o viziune pe care a căutat să o materializeze scenic cu propriile trupuri şi cu ajutorul instrumentelor muzicale: cu muzica în gesturi, cu un ritm trepidant și cu dialoguri scăpărătoare. Inserturile muzicale accentuează latura agreabilă și lasă loc pentru seninătate. Înzestrată cu o voce flexibilă, ce poate acoperi registre largi, Anca Sigartău cântă lejer muzică lăutărească (Leliță Ioană, amintind de spiritul proaspăt-novator în prelucrarea folclorului autentic, în stilul lui Ioan Luchian Mihalea), dar și Édith Piaf (Hymne a L`amour). Prospeţimea stilistică şi puritatea accesibilă, iată numele lor “de cod”.

Eduard Adam bate step, comunică numai prin gesturi și aproape că nu scoate niciun cuvânt. Și de ce-ar vorbi? Mereu vulnerabil, suspendat între universul creației și cel al materialității, Artistul (în general) își  poartă cu vioiciune măștile printre semenii săi. Cuvintele, cu sensurile adeseori neclare, ar produce încurcături, de aceea expresia spiritualizată a privirilor calme şi visătoare ale actorului ajută spectatorul să pătrundă în acest univers devenit un elogiu adus culturii populare. În fundalul scenei, se zăresc proiecții/imagini cu celebrele realizări ale fotografului Charles C. Ebbets, cel care-a relevat rolul clasei muncitoare şi al constructorilor de zgârie-nori (Video: Andrei Florea). Istvan Teglas devine – pe scenă – un spirit cu o vivacitate debordantă. Cultura corporală și distorsionarea privirii firești, ale tânărului artist, produc modificarea calitativă a energiilor. Spectatorul contemporan identifică – cu ajutorul dialogurilor dintre agilul actor și rafinatul percuționist Lucian Maxim – o perfectă osmoză.

Pentru a scoate în relief punerea în oglindă a societăţii anilor ’20-’30 şi cea a secolului XXI, spectacolul propune Édith Piaf, Maria Tănase, jazz manouche (reprezentat, aici, de Django Reinhardt), dar și Miles Davis, John Coltrain sau Astor Piazzolla (Libertango, Adios Nonino, Oblivion).  Emy Drăgoï – deţinătorul a numeroase premii naţionale şi internaţionale – electrizează publicul prin surprinzătoarea sa artă de a improviza, păstrând temele cunoscute ale melodiilor interpretate de Maria Tănase, cărora le conferă noi valenţe, cu nimic mai prejos decât cele originale. Proiectul său artistic este cu atât mai important cu cât, prin intermediul acestui spectacol, sunt aduse în actualitate cântecele Mariei Tănase (supranumită “Pasărea măiastră”) păstrându-le autenticitatea, dar şi revalorificându-le, pe unele dintre ele, în variante acordeonistice impresionante.

Buchetul de hituri oferit de 3D Pro`ect, Jazz Hot Club Romania și Lucian Maxim – printre care şi Indifférence, Flambee Montalbanaise, La Roulotte, Balajo, Passion, In the Mood, Satin Doll – au relevat faptul că, deşi născută din cultura populară, muzica acestor orchestre este emoţie pură. Simplitatea, muzicalitatea fără cusur şi dozajul irezistibil de forţă autentică şi sprinteneală sunt atributele unui band; nu este atât o formaţie (muzicală), cât    o atmosferă. La acestea, se adaugă intervenţiile neobositului Emy Drăgoï, muzicianul-lăutar, supranumit (în Franța) “l’accordéoniste époustouflant”/ “Rege al jazzului la acordeon ”, care nu lasă spectatorul să rămână rigid, plictisit sau lipsit de viaţă. Precum o felină la pândă, ţâşnește de după cortină, dintre muzicieni sau din spatele acestora, balansând între timpii melodiei şi timpii ritmului. Experienţa de “dascăl” muzical l-a ajutat să stabilească o relaţie specială cu publicul și cu tinerele violoniste de pe scenă (Bianca și Alessia Drăgoï). Programul îmbină perfect muzica tradiţională românească, fusion-ul dintre clasic, jazz, tango, cu amprenta personală a lui Emy Drăgoï, şi prospeţimea modernă a valsului şi a café-urilor internaţionale, acompaniate de muzică electronică și de hiturile moderne.

Atmosfera din Sala Mare devine cea a unui Club scăldat de o lumină vibrantă (Lighting design: Mircea Mitroi), iar Magic National rămâne o propunere estetică revolut-reverenţioasă, dar ambiţioasă, în ţinută postmodernă (Asistent regie: Cristiana Gavrilă, Regizor scenă: Viorel Florea Sunet: Sorin Brehuiescu, Călin Țopa). Relaţia dintre spaţiu şi muzică este una strânsă, iar Naționalul bucureștean oferă spectatorilor șansa de-a fi martorii unei declaraţii de dragoste, ivite din inflorescența unor stiluri artistice diferite, perfect armonizate.