Viața noastră, cea de toate zilele. Da, chiar așa este…
Obișnuitul acesta era atât de neobișnuit cu atât de puțin timp în urmă… Iar obișnuitul acela este astăzi atât de neobișnuit! Era mai simplu atunci? Suntem altfel noi, cei de azi? Vedem sau simțim mai puțin? Probabil că nu. Suntem doar mai aproape de telefonul nostru și mai depărtați de aproapele nostru. Și singurul lucru cu adevărat trist este că nu ne dăm seama de asta. Și continuăm să ne mințim, mângâind cu afecțiune o banală tastatură…
Și…stați așa, că ăsta nu-i decât începutul; va veni o vreme,( nu peste mult timp), când ne vom lovi ca orbii, unii de alții, mergând pe stradă cu ochii pironiti doar în aceste “agegiuri”,nemaivazand, nemaiauzind nimic altceva în jur…Mi se întâmplă deja, în drumețiile mele pe munte, să întâlnesc mulți “pantofari” preocupați mai mult de “caramizile” lor electronice, decât de peisaj; inchipuiti-vă câte capete sparte vor fi în viitorul tot mai apropiat…