La adio tu!

O tristă poezie de dragoste.

Se află litere și farduri
Și niște munți sunt între noi
Dosare-nchise triste garduri
Și nici n-o să mai vină apoi.

În pragul iernii absolute
Săruta-mi tâmpla albă, hai
Și apoi scufundă-te și du-te
În orizontul altui grai.

De ce să-ți spun la revedere
N-aș mai avea niciun motiv
Adio drepturile-și cere
Căci te-am pierdut definitiv.

Și de la mine pân’ la tine
Cuvântul însuși va-ngheța
Nici să te strig nu știu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Știai și tu, plângeai și tu
Și ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.

Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată?
Parcă a luat-o cineva!

Eu ți-as mai spune amănunte
Destinul de-aș putea să-l schimb
Iubita mea de peste munte,
Iubita mea de peste timp.

Pe cea de atunci nu o voi găsi-o
Și eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

Nici nu pot nimic să-ți spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru numai nu
La adio tu!

Adrian Păunescu
(20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)
La adio tu!