Frumosul perdant al marilor oraşe

Inside Llewyn Davis (2013) – o comedie dulce-amăruie.

Cel de-al şaselea film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis (câştigător al marelui Premiu al Juriului, la Cannes 2013), este o surpriză plăcută pentru spectatori. Într-o filmografie ce se află mereu între “rece” şi “cald”, Ethan şi Joel Coen aruncă, odată cu această peliculă, o privire mai personală, foare apropiată de acest personaj talentat, dar care n-a ajuns niciodată să aibă renumele ce i se cuvine.

Inside Llewyn Davis desenează o formă a impasului maladiv în care se regăsesc mulţi dintre marii artişti. Această “buclă depresivă” a personajului principal, asemănătoare cu cea din cinema-ul fraţilor Coen, este un pretext pentru a invita la (încă) o reflecţie despre lumea artistică. Parcă în opoziţie cu filmele “minore” sau “majore” din cariera lor artistică, Inside Llewyn Davis are o frumuseţe aparte, situată undeva în surdină, aproape de acea derivă a personajului aflat între neşansă şi provocări, dar plin de speranţă.

Filmul începe la Gaslight Café, unde Llewyn Davis (Oscar Isaac) cântă pe o scenă un cover după «Hang me, Oh Hang me», o melodie de-o morbidă melancolie. Încă de la primele acorduri ale chitarei sale, artistul captează întreaga atenţie a publicului. Totuşi, discurile acestui cântăreţ nu se vor vinde. Artistul nu va putea discerne ce îl separă de celebritate şi de succesul comercial.

Întrega peliculă descrie o săptămână din viața acestui tânăr cântăreț folk din Greenwich Village, în anul 1961. Ursuzul Llewyn Davis (avatarul ficţional al cântăreţului Dave Van Ronck) se află la o răscruce de drumuri. Într-o iarnă cruntă, în New York, tânărul, ba ghemuit pe canapea, ba printre aceeaşi muzicieni, se luptă să poată pătrunde în lumea iniţiaţilor. Llewyn târăşte după sine (şi) umbra fostului partener de scenă, care s-a sinucis, dar și relația clandestină cu Jean(Carey Mulligan), iubita lui Jim Burkey (Justin Timberlake). Aceasta rămăsese însărcinată în urma unei aventuri de-o noapte cu Llewyn. Obstacolele ivite în calea muzicianului par insurmontabile, el supravieţuieşte datorită ajutorului oferit de prieteni sau cunoştinţe (accepta ofertele acestora pentru diverse job-uri). După numeroase încercări artistice prin mediile muzicale din Village până în Chicago, ajunge să aibă o audiţie în faţa ”gigantului” Bud Grossman (F. Murray Abraham), înainte de a reveni de unde plecase.

Duo-ul cinematografiei independente americane ilustrează, într-un mod particular, cauzele derivei (”direcţia” unei vieţi boeme vidate de idealism), prin imaginile fruste ale operatorului Bruno Delbonnel. Inside Llewyn Davis poartă cu sine privirea critică a realizatorilor asupra lumii creatorilor, mai ales asupra efectelor perverse ce decurg din mercantilismul agresiv. Graţie talentului de naratori, cineaştii Coen portretizează un “loser” a cărui inimă bate în ritm de folk. Dialogurile savuroase fac personajele viabile, încărcate de emoţie sinceră. Întreaga peliculă conţine figuri celebre, dar toată greutatea se află pe umerii talentatului Llewyn Davis, el însuşi extenuat, mereu cu sufletul la gură, în iarna cenuşie a lui 1961. Pe ecran, se vor perinda figuri celebre ale muzicii (John Goodman, dar şi Mulligan sau Timberlake, fără să îl mai socotim pe Bob Dylan care apare către finalul filmului) lăsându-şi amprenta pe cărarea lui Llewyn. Apariţia cea mai surprinzătoare va rămâne cea a lui Garrett Hedlund, un fel de alter-ego tăcut al lui Dean Moriarty (Walter Salles). Realizatorii nu respectă o anumită cronologie, se lasă pradă arbitrariului sau unei logici ce vizează speranţa într-o întâlnire, o posibilă decizie care să aducă schimbare. Muzică melancolică prin definiţie, folk-ul drege ţesătura destul de rară a poveştii după care-a fost croit filmul. Această muzică prelungeşte o durere autentică a prezentului ce-şi are rădăcinile într-un trecut situat în afara peliculei. De aceea, şi portretul lui Llewyn Davis este un veritabil model de persoană defetistă, un om copleşit de slăbiciunea provocată de sentimentul că a ratat ceva, fără să ştie ce. Ca şi rătăcitorul Ulise, Llewyn Davis a pierdut busola şi pribegeşte căutând drumul spre casă. Acest Ulise, al fraţilor Coen, nu are, însă, spiritul aventurii şi nici nu are pe cineva ”acasă”, el doar se întoarce mereu de unde pleacă. Llewyn Davis este un artist talentat şi integru, dar aceste calităţi îi deranjează pe oportuniştii ca Jim Burkey sau patronii caselor de discuri.

Fraţii Coen vor trasa odiseea unui artist care transcende muzica într-o industrie care voia doar să o vândă. Filmul nu caută nici traiectoria vreunei ascensiuni, dar nici coborârea ”în infern”; există doar o ”geografie mentală” a unui artist ferecat într-o solitudine cotidiană, un artist autentic care n-a ştiut ce trebuie să aleagă. Jean (Carey Mulligan)a oferit o defiiţie pertinentă a comportamentului său (“Everything you touch turns to shit. Like King Midas’s idiot brother”).

Ca şi în cazul peliculei A Serious Man, fraţii Coen descriu o lume unde creativitatea nu-şi găseşte locul. Cu o fină acuitate a spiritului, cei doi Coen îşi selecţionează personajele, având un ”antrenat” simţ de observare a naturii umane. Acest portret de artist plin de talent, dar lipsit de şansă, este declaraţia de dragoste pentru muzică şi artă în general a celor doi realizatori. Contextul anilor ’60 le permite, astfel, să aducă un omagiu muzicii făcute din pasiune, nu din raţiuni mercantile.

Palmares: Cannes (2013) – Marele Premiu al Juriului: Ethan Coen, Joel Coen; Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: Ethan Coen, Joel Coen.
Regizor: Ethan Coen, Joel Coen. Scenarist: Ethan Coen, Joel Coen. Operator: Bruno Delbonnel. Producător: Ethan Coen, Joel Coen, Scott Rudin.
Distribuţia: Oscar Isaac (Llewyn Davis), Carey Mulligan (Jean Berkey), Justin Timberlake (Jim Berkey), John Goodman (Roland Turner), Garrett Hedlund (Johnny Five), Adam Driver (Al Cody), F. Murray Abraham (Bud Grossman).