Singurătăţi, singurătăţi şi iar singurătăţi.
Nopţi şi zile şi zile şi nopţi
Ce trec în şiraguri de vise şi spaime,
Mă lasă bătrân în chinuri şi drame.
Albit mi-este părul şi gura n-cleştată,
De furii şi patimi în vreme ce toată
Viaţa se scurge în noroiul cel negru,
Un suflet netrebnic, umilit şi funebru.
De ce m-am născut? de ce mai respir?
De ce gânduri negre în suflet inspir?
O lacrimă-mi curge pe buza uscată,
Un fior mă cuprinde, prăpastii mi-arată.
Degeaba mă zbucium, degeaba mă-ntreb,
De ce “a muri” e în viaţă un verb,
Un suflet în carne, cu sânge hrănit,
Ce slabă fiinţă, plăpând şi finit..!
