“Când ești tânăr, mereu ți-e frică să nu se închidă după tine o poartă, să nu mai fii cumva neliber, să nu mai ai viața în față, ca și cum ea trebuie să fie mereu în față și nu în noi…”
“Infernul este imaginația, ascultă-mă pe mine, sunt bătrân, știu ce vorbesc – iar imaginație are numai cine are și conștiință, cinicii sau tâmpiții n-au nici una, nici alta – de unde deduc că iadul este sala proceselor de conștiință pe care ni le intentăm singuri!… Tu, aici, ești un specialist!…
Chiril se opri. Anticarul mersese departe. Tot ce spusese el, spusese ușor, cu o gândire lunecând ca apa. Vorbele acestea ale lui păreau că trag după ele o experiență fantastică. Puteai să crezi că el se gândise ani de zile la ce spusese acum, cu mult înainte ca ei doi să se fi cunoscut, să fi știut câte ceva unul despre altul – un adevăr pe care nu l-ar fi spus oricui, și care, spus, era cel mai durabil semn de prietenie – încât decizia bătrânului de a-l formula în sfârșit dădu acestui adevăr, prin recul, o irezistibilă putere de a se face înțeles. Imaginația, aliatul sau inamicul conștiinței? În ce-l privește pe el, admitea că întâmplările reale depășeau uneori orice închipuire. Bătrânul inversa acest raport nou, într-un mod pe care Chiril nu izbutea să și-l clarifice. La șaptezeci de ani, privind în urmă, probabil că drumul parcurs arată altfel. Viața e cu putință să nu mai pară ceva întâmplător, ci un ținut extrem de rațional și de bine legiferat. Seninătatea unei bătrâneți echilibrate recunoaște în sfârșit o ordine lumii, acolo unde altă dată, rob al pasiunilor, vedeai numai fața absurdă a lucrurilor, dezordine și nesiguranță. Mustrarea de cuget, procesul de conștiință nu sunt un curs, o lecție de morală ținută înaintea unui auditoriu total analfabet, și orb și surd, cum e natura senină în suverana ei indiferență?… Ei?… Brummer spunea: sursa primă a nebuniei este imaginația, nebunia își creează singură o lume absurdă, dar convenabilă, fiindcă altfel nu mai poate rezista, și ae se eschivează, se apără inventând un alt mod de a fi. Cine se crede Napoleon nu mai are altă șansă de a trăi până la capăt decât comandând bătălii imaginare. Cine crede că e de sticlă și poate să se spargă la cea mai mică ciocnire înseamnă că trebuie să se protejeze așa, recurgând tot la o cale a închipuirii, fiindcă în sistemul său nervos a intervenit o situație care îl face extrem de fragil într-un anumit punct slab, asupra căruia acționează concentrat, forțe exterioare cu mult mai puternice decât sistemul său de apărare.”
Constantin Țoiu (19 iulie 1923 – 4 octombrie 2012), Galeria cu viță sălbatică
(Sursa foto)
