Se spune că oamenii, cînd pierd ceva sau pe cineva, devin mai conștienți și mai sensibili.
Pierderea ne generează ascuținea sensibilității și, în mod inevitabil, îmbunarea. Bătrînii adevărați, cei frumoși, sînt buni nu numai pentru că au căpătat multă experiență, ci și pentru că au pierdut mult. Și i-au pierdut pe mulți. Cînd văd, în jurul meu, cîte un tînăr bun și sensibil, îl încadrez la capitolul excepții.
Moartea fiecărui om mă vatămă pe mine pentru că fac parte din omenire, spune John Donne în motto-ul binecunoscutei cărți a lui Hemingway. E motivul pentru care nu trebuie să ne întrebăm niciodată pentru cine bat clopotele, ele bat pentru noi, pentru fiecare în parte. Gesturile de bunătate pe care le văd făcute de cei din jur mă umplu de lumină, tot așa cum excesele, teribilismele, răutățile gratuite mă dor enorm.
Realizez, pe zi ce trece, că nu mai am timp pentru a gîndi negativ, pentru a vorbi prea mult sau pentru a mă lăuda. Cu exemplele oamenilor frumoși din jur, cu pierderile suferite, cu cei frumoși ce nu mai sînt, a trăi altfel decît gîndind la frumusețea lucrurilor simple, la miracolul existenței sau la complexitatea sufletului omenesc, devine o impietate.
Nu pot să mă împac cu cele pierdute pînă acum, mă dor oamenii ce nu mai sînt, port în suflet amprenta și cărarea cuvintelor lor, le simt vocea și trăirea în mine, am senzația puternică, parcă de dincolo de lume, cum că fiecare pierdere pe care, inevitabil, o avem trebuie să se convertească în pietre ce se zidesc în muzica înghețată a arhitecturii noastre sufletești. În treimea cea de o ființă și nedespărțită a noastră, a celor pierduți și a celor regăsiți.
