Cam ca o gară, viața ta se umple
cu oamenii ce vin, ce stau sau pleacă,
cu cei ce vor și-ncearcă să se-ntâmple
dar și cu-acei ce vor doar să petreacă
o clipă pe alt drum al căutării.
Cam ca-ntr-o gară-i iureșul, peren
al zâmbetelor și-al îmbrățișării
când vine sau mai pleacă înc-un tren.
Pe unii-i plângi, alții te plâng pe tine,
cu unii râzi, cu alții-mparți rutine.
E-un echilibru fără doar și poate
între-ncleștări și umbre deznodate,
între tăceri și strigăte-ascuțite,
între-nfloriri și vise veștejite.
Cam ca-ntr-o gară, fluturăm batiste
de gânduri ce-s când vesele, când triste…
