Nu mai am ce să mai visez
Am visat deja tot despre tine
de atunci.
O lene cognitivă mă sugrumă
Plictis în pătura aspră,
nesomn în coloana vertebrală,
În mine orașul arde
Așteptând,
Calc pe vocea ta,
ocolind bălțile de la metrou.
E iarăși patru dimineața, cu praf și ceață,
Căci tu nu mai vrei să pleci din mine,
existența ta în același oraș
îmi apasă pe realitate.
Mă cert cu somniferul- ajută-mă
mă îmbrățișez cu vinovăția și nesiguranța,
cu firmiturile din pat, cu cerul roșu
cu praful din lumina lunii,
Cu tine, suflete,
dragostea mea,
dragostea noastră,
Ce n-aș putea adora la tine?
Te-am adorat înainte să te cunosc,
Fără să te cunosc,
Te-am contruit perfect în demența mea
nocturnă,
și doare mai tare
ca atunci cu el
Tu, frumosul și urâtul,
Sublimul și imperfectul,
Modestul și previzibilul,
– Ești frumos când te incrunti
Tânărul și bătrânul,
Cu păr lung sau scurt,
Decent și indecent,
Fidel și libertin, în ochi
Cămașa ta e prea aspră,
Pielea ți-e prea caldă,
Ce n-aș putea adora la tine?
Exces de cafea și vise,
Aprind neonul din capul meu,
Într-o secundă uit toate cuvintele.
Dacă te-aș găsi
În groapa uitată a
avangardelor,
Sau în ghena previzibilă a
postmodernismului,
Te-aș îmbrăca în cuvintele lor,
Ți-aș încheia până în gât
cămașa cusută cu versul tău
Albastru,
Te-aș strânge tare
cum n-am avut atunci curaj
să o fac.
Dacă te-aș găsi în cuvintele mele
mi-aș putea schimba lumea.
Exces de cafea și vise.
Ce n-aș putea adora la tine?
