Îmi este greu să scriu despre ea nu pentru că nu am cunoscut-o suficient – poți, oare, cunoaște pe cineva cu adevărat, totuși? – ci pentru că vreau să v-o redau tot pe-atât de frumoasă pe cât am văzut-o și eu.
Mi-aș dori să vă pot arăta stoicismul ei contradictoriu, forța și rezistența de care a dat dovadă până la capăt, chiar și așa, dublate subtil pe parcurs de o autosabotare inconștientă, ce i-a venit precum o contra-forță înscrisă în ea dincolo de voința ei.
Mi-ar plăcea să pot face ceva pentru a o revanșa, pentru a crea măcar și o iluzie a unei dreptăți existente în această dimensiune pământească. Pentru a nu fi fost totul în van, pentru a nu fi fost o viață degeaba și fără sens, pentru a nu fi fost irosită…
A spune că purtăm în noi glasurile tuturor celor pe care i-am întâlnit, și că mai ales purtăm vocile acelora care ne-au pătruns la suflet, care ne-au făcut inimile să bată odată cu ale lor, fie că s-au zbătut tare și dureros, fie că au cântat în armonie și dragoste.
În urmă rămâne ceva din fiecare dintre noi, nu am dubiu în privința asta. Chiar și de e un impuls nervos în capul cuiva, un singur schimb neurochimic – este o formă prin care continuăm să trăim.
Alteori se poate întâmpla să fim și mai mult: o bătaie de aripi în capul pieptului, o stare de bine și de liniște, plăcerea unei amintiri calde, sentimentul de siguranță dintr-o perioadă anume, reminiscența unui parfum…
Rămânem. Rămânem prin gândurile, imaginile și emoțiile celor care își mai aduc aminte de noi. Asta cred că este singura modalitate prin care putem transgresa moartea corpului fizic. Cred cu tărie că, atâta timp cât mai e cineva în viață care să-și amintească de noi, atunci noi nu murim.
De-asta și ea încă trăiește. Și încă dansează și încă zâmbește și încă se bucură de aerul călduț de toamnă, pentru că toate acestea sunt vii în mine. Și tot de-asta ea nu mai suferă: pentru că în urmă nu rămâne decât această formă de viață, esența ei cea mai de seamă, și anume amintirea.
Dacă sunt printre dumneavoastră și dintre cei mai puțin romantici, atunci spuneți-i electricitate; ceilalți îi puteți spune cum vă merge mai bine la inimă. Ei le voi spune fiecăruia pe oricare nume vor îmbrăca în sufletul meu atunci când mă vor vizita.
Poate că e și asta o formă de răscumpărare pe care cei ce-au fost o smulg aparent neînduplecatei morți – sau poate fi, în măsura în care noi și noi le permitem să trăiască celor care nu voiau, totuși, să moară.
