Încă de când a mers prima dată cu taxiul, lui Ivan i s-a întâmplat ceva fatal: s-a îndrăgostit. Era sfârșit de octombrie, stătea plictisit pe scaunul din dreapta șoferului, calculând dacă-i ajungeau banii pentru acea cursă.
Taxiul în care se afla, unul galben, al șoferului Costel, aștepta la semafor. Atunci a privit-o, pentru prima dată, pe ea. Era în taxiul vecin, unul roșu. Stătea pe bancheta din spate, în partea opusă șoferului. Roșind, Ivan a mai privit-o o dată: era toată un zâmbet.
“Până și taxiul ei a roșit…”
Gândind asta, nu și-a dat seama că ea își întorsese privirea jucăușă spre el. A fost suficientă o secundă ca Ivan să n-o poată uita. O singură secundă și culoarea verde la semafor au amorezat, iremediabil, și cele două taxiuri, unul galben și altul roșu, al lui Costel și al lui Marcel, care au pornit, simultan, în aceeași direcție, în același sens.
Seara aceea a fost cea mai romantică dintre toate pentru Sara, fata lui Marcel, și Dani, băiatul galben de emoții al lui Costel. Au mers unul lângă altul tot drumul. Nu știu cum se face, dar aveau și ruta comună. Gentleman din fire, Dani nu a îndrăznit nicio clipă să o lase pe Sara în urmă, ba chiar i-a cedat întreaga bandă. Șoseaua era doar a lor în acea seară de 29 octombrie. Până și stâlpii de electricitate se aplecau deasupra celor doi îndrăgostiți și le binecuvântau iubirea.
Ivan era topit tot. Iubea momentele în care Sara era în fața lui Dani. Putea să o vadă pe ea. Nu-i păsa că era înfofolită toată într-un fular alb. Își imagina că și-l așeza în tot acel timp, lăsând doar nasul cârn – l-a văzut doar câteva secunde Ivan al nostru, dar știa el sigur că era cârn și roșu ca al unui copil. Și era roșcată, avea părul lung, sigur mai jos de umeri, ascuns, din păcate, în pardesiul verde. Ivan era curios să afle dacă părul ei era creț sau drept, roșcat natural sau vopsit. Și, mai presus de toate, voia să o cunoască. Nu dintr-o simplă privire aruncată dintr-un taxi mai îndrăgostit decât călătorul însuși. Voia să o cunoască!
-Ei, drăcie! bombăni Costel, care fu nevoit să pună o frână bruscă – celălalt taxi a oprit la intrarea parcului central fără ca măcar să semnalizeze. Pare rău, băiete, da’ așa-i pe traseu!
Ivan nici măcar nu-l mai băga în seamă. Ușa din spate a Sarei se deschidea, iar ea se pregătea să coboare…
Fiind pe poziție, tânărul îi aruncă o bancnotă lui Costel, îi mulțumi repede, uitând să-l salute – ca orice adolescent amorezat… unul întârziat, ce-i drept! Ăsta al nostru, cu un cioc discret și cu un palton negru, descheiat, mergea deja pe douăzeci și patru.
În doar câteva secunde, distanța care-i separa era foarte mică. Ivan nu mai știa cum să reacționeze. Fusese imprudent.
“Ce naiba fac acum?” se tot întreba, stând pe loc și făcându-se că-și așază fularul negru – era o toamnă rece care-i îngheța până și buzele cârlionțatului actor.
Se simțea paralizat. Ea îi aruncă o privire ștrengară înainte de a intra pe poarta parcului. Avea chef să se joace; deja amorezul nostru simțea că e invitat la o baba-oarba sau la un de-a v-ați ascunselea.
La ora șapte seara, în parcul central, a început o poveste autumnală de dragoste. Fericită sau nu, completă sau înjumătățită… asta vom vedea!
Orașul era pustiu. Doar Sara și Dani colindau împreună șoseaua pe care zburau frunzele la apropierea iubirii lor atât de indiscrete – motoarele erau gălăgioase din cauza bătrâneții.
***
Dintr-o prudență puerilă, Ivan își încheie nasturii de la palton. “Cine știe, poate roșcata are habar să citească oamenii după bătăile inimii!” își spuse tânărul care o urmărea spre locul de joacă.
În tot acest timp îi analiză pardesiul verde, cu mâneci prea lungi pentru corpul ei firav. Privită așa, din spate, și fiind ascunsă toată în haina lungă, tot până la genunchi, părea o copilă de paisprezece-cincisprezece ani. Doar bocancii maro, cu un toc de-abia vizibil, îi ofereau o alură serioasă. Fularul alb, și el prea lung, era răsucit neglijent în jurul gâtului ca de lebădă. Era nonconformistă, asta era clar pentru Ivan. “Prea copilă pentru vârsta ei biologică” gândi el.
Fata se opri în centrul locului de joacă, ba chiar se urcă în învârtitoare și-i râse în față amorezului încurcat. “Chiar vrea să se joace!” își spuse Ivan, care-i zâmbi fără să știe de ce. Ce-i drept, râsul ei copilăresc era unul dulce, comparativ cu zâmbetul lui, unul impus de regulile jocului. El era tâmp. Tâmp și îndrăgostit cum n-a fost niciodată până atunci. Ca s-o zic pe șleau, în seara aceea s-a îndrăgostit pentru prima dată.
– Învârte-mă! porunci roșcata, lăsând părul să-i fluture în vânt.
“E ușor ondulat la vârfuri.” își spuse mulțumit Ivan, după care-i vorbi:
– Ești ciufulită. Parcă ai avea cinșpe ani, râse, revenindu-și în fire. De acum crea el continuarea jocului.
– Bine. Mai bine așa decât să par baba de douășitrei de ani, îi răspunse ea simplu, dând din umeri.
– Nu ești cam imprudentă? Îi spui unui străin câți ani ai? o iscodi el, privind-o cu o sprânceană ridicată.
Ea sări din învârtitoare chiar în fața lui. Își ținea mâna stângă în jurul inimii și cu arătătorul celeilalte îl împungea, în joacă, pe Ivan, tot în inimă.
– Atât timp cât nu știi câți ani am aici, nu-mi pasă. Nu te-ai gândit că sufletul meu a trăit mai mult decât al tău?
Tânărul pufni în râs.
– Acum filosofezi? Ești interesantă.
– De fapt, vrei să spui că sunt frumoasă, nu mai ocoli atâta!
– Citești și gândurile?
– Ghicesc doar ce gândește inima ta, măi Don Juan, îi răspunse ea copilărește.
“Omul ăsta e pur și simplu fascinant!” gândi tânăra din fața lui Ivan. Spera la o prietenie. “Cu un străin, Catty, cu un străin?”, se întrebă.
– Sunt Catrina, îi spuse deodată, dându-i mâna. Mama îmi spune Catty, tata îmi spune Ana, ăsta-i celălalt nume al meu.
“E uimitoare!”
Ivan râse iar, mângâind-o pe creștetul capului. Deja începea să-i iubească naturalețea atât de puerilă. “E o copilă, Ivan, o copilă. Și e atât de frumoasă! La naiba, mi-a citit inima, zăpăcita! Și doar mi-am încheiat paltonul!” își aminti el.
-Eu o să-ți spun Tina, răspunse într-un final, oferindu-i, și el, mâna. Sunt Ivan. Toți îmi spun așa. Urăsc franceza, adăugă și acest detaliu – voia ca descrierea lui să fie la fel de lungă ca a ei. Era bolnav. Bolnav de dragoste. De ce dracu’ am zis asta? întrebă cu voce tare, observând în același timp că Tina își retrăgea mâna rece dintr-a lui.
– Mon ami, nu vorbi urât! zise ea entuziasmată, sărind în jurul lui.
– Mon ami?!
– O să-ți spun “mon ami” de acum înainte! îl întărâtă în timp ce-l privi fix în ochii albaștri.
Își analiză apoi ceasul de mână.
– E șapte și un sfert. Trebuie să plec, am avut cursuri până la șase. Ne vedem mâine. Tot aici. Să iei același taxi. O să fie aceeași poveste în fiecare seară. Povestea noastră, mon ami, spuse Catrina cu seriozitate, plecând.
Acela a fost primul capitol din povestea lor. Dacă Ivan a acceptat să scrie continuare alături de ea… ei bine, e lesne de înțeles!
După câteva minute, plecă și el din parcul central, lăsând în urmă felinarul la lumina căruia s-au cunoscut, pe 29 octombrie, doi zăpăciți.
***
Întâlnirile lor s-au ținut lanț până în decembrie. Începutul era mereu același: el venea cu Dani, ea cu Sara, cele două taxiuri îndrăgostite ce mergeau tot timpul pe benzi alăturate, cu aceeași viteză, fiind separate doar când Costel și Marcel aveau alte comenzi.
Parcul era lăcașul lor. Felinarul de la locul de joacă era lumina poveștii. Într-o seară, ea își aminti de ceea ce-i spusese la prima lor întâlnire:
– Știi că ți-am zis în prima seară că voiai de fapt să mă numești “frumoasă”? Nu sunt deloc frumoasă! Sunt mai scundă decât mi-aș dori, am doar 1.65, am gropițe, sunt roșcată, ciufulită și am ochii negri. I-aș fi vrut verzi. Sau albaștri. Ca ai tăi. Tu ești frumos, mon ami, încheie cu simplitatea caracteristică, după ce vorbi pe nerăsuflate.
Ivan roși.
– Uite, ea e mama mea. E foarte frumoasă, spuse, scoțând din buzunarul pardesiului o fotografie alb-negru cu o femeie la vârsta tinereții. Mama e într-adevăr frumoasă. Eu sunt doar… Tina. Și-atât, oftă suav. Catrina, de fapt.
Lui nu-i plăcea să o complimenteze tot timpul. Schimbă, așadar, subiectul:
– Ce mai pictezi?
Săptămâna trecută îi spusese că e studentă la Facultatea de Arte Plastice. Un actor și o pictoriță. S-au găsit la timp. Și-amândoi… zăpăciți! Zăpăciți de-a binelea, nu zău!
– Pe tine, mon ami.
El rămase stupefiat.
– Glumești, Tina!
– Nu, mon ami. Ai devenit destinație și căutare, regăsire și rătăcire. Am vrut să te pictez de când ne-am întâlnit prima oară. Vreau să înțeleg cum te văd eu cu adevărat.
Catrina avea multe momente în care îi vorbea așa. Era un stil spontan de-al ei. În fond, era pictoriță.
-Tina, mă iubești? întrebă, brusc, Ivan. A fost prima și ultima dată când a îndrăznit să o întrebe asta în jocul lor, în povestea lor.
Lumina felinarului aproape își dădea duhul. Iarna aia era atât de rece! Iar Tina era atât de visătoare în seara aceea de 17 decembrie…
-Mon ami, e târziu. Se apropie Crăciunul. Plec acasă, încheie, ridicându-se. Noapte bună, mon ami.
I-a zâmbit.
***
În camera albă, luminițele de Crăciun străluceau în bradul micuț. Pe două scaune de lemn, față în față, se jucau doi bătrâni. Ea ținea un taxi de jucărie roșu în mâna ridată. L-a botezat Sara. El – un taxi galben pe care l-a numit Dani. Sara și Dani își petrec fiecare Crăciun împreună, alături de stăpânii lor care se cunosc de ani buni.
– Mon amour, am îmbătrânit… Se apropie Crăciunul, spuse zâmbind și așezându-i pe Sara și Dani sub brăduț.
