Despre decepții și dragoste

Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa…

Ultimele articole, au fost cam atipice, dar am simțit să las libere cuvintele din mine. Și unele adevăruri. Trăiri. Noi, cei care scriem, respirăm uneori cuvinte. Inspirăm oameni, trăiri, emoții, iubiri, dureri, decepții și expirăm cuvinte. Doar astfel putem să ne exorcizăm de tot ce este prea plin.

Cu acesta, am să revin oarecum pe linia mea de plutire. Sau, poate nu. Pentru că, deși semnătura sufletului meu există printre cuvinte, cuvintele se scriu de fiecare dată ursite de alte gânduri, trăiri sau emoții.

Dragi bărbați,

astăzi aș vrea să discut cu voi despre decepție. Despre femeile acelea pe care voi le răniți și apoi le lăsați altora să le repare. Despre femeile acelea pe care voi le găsiți rănite și le lăsați să se repare singure sau pe care simțiți să le reparați voi.

Vreau să faceți, preț de câteva minute, un exercițiu de imaginație. Închipuiți-vă că, într-o zi, mergând către serviciu sau către piață, către un prieten sau la o plimbare în parc, veți găsi undeva, în calea voastră, o floare. Poate nu este doar una, însă voi doar una remarcați. Pentru că are o mireasmă aparte. O culoare aparte. O fragilitate…

Dar floarea este frântă. Rădăcinile îi sunt scoase din pământ, o parte din petale îi sunt răvășite, iar frunzele sunt sfâșiate. La o primă privire nu puteți să vă dați seama ce sau cine ar fi putut face una ca asta. Vântul? Oamenii? Dar ce mai contează? Chiar contează?

În acel moment ar trebui să conteze doar două lucruri: decideți să o luați de acolo și să o îngrijiți sau decideți să plecați mai departe. Situație de mijloc nu există. Sufletele și florile nu se pot repara pe jumătate. Ori te implici până la capăt, ori, pur și simplu, pleci mai departe. Pentru că altfel vei face mai mult rău decât bine…

Dacă vreți să vă bucurați de floarea găsită, nu aveți altceva de făcut decât să o culegeți de unde este. Să o ridicați de jos cu grijă și să nu uitați nici o clipă că este pe jumătate frântă. Să nu uitați că rădăcinile ei se tem să mai pătrundă cu încredere în pământ. Mai degrabă va încerca să pătrundă piatra de data asta. Și singura piatră disponibilă este chiar ea.

Pentru ea, stabilitatea a devenit acel loc unde se învață lecția durerii. Este locul unde intri încrezător și din care ieși sângerând. O dorește, dar se teme să mai ajungă acolo, așa că își ține rădăcinile doar pentru ea. Acolo, adunate sub sufletul ei, pământul, deși mai tremură, nu o mai poate răni. Nu o mai otrăvește. Este dur, rece și sigur. Dar nu mai periculos ca pământul în care a simțit să crească cu atâta încredere și dăruire!

Dacă vreți să o vindecați, plantați-o cu grijă în pământul răbdării voastre. Nu o grăbiți să uite că înainte trăia cu alt pământ sub rădăcini. Udați-o cu toată atenția și duioșia voastră. Nu așteptați mereu să vă vadă. Uneori, nu poate… din cauza lacrimilor. Pansați-i petalele și frunzele cu zâmbetul și copilăria voastră. Nu fiți timizi. Dăruiți-i cu încredere bucuria voastră. Îndreptați căldura soarelui vostru către inima ei și încălziți-o încet, încet. Uneori din ea vor răbufni furtuni, dar fiți acolo să i le potoliți! Cântați-i cuvinte pline de iubire, de speranță în timp ce o strângeți lângă voi și îndrăzniți să îi arătați că un cămin adevărat nu doare, nu rănește și mai ales… nu este abandonat!

Și faceți toate acestea în fiecare clipă în care sunteți lângă ea. Faceți-o să râdă mult, să se simtă dorită, prețuită, adorată. Să se simtă copil și floare. Cuvintele și gesturile de iubire… vindecă! Iar o rană făcută din iubire nu poate fi vindecată decât o iubire și mai mare. Și, într-o zi, poate când vă veți aștepta cel mai puțin, rădăcinile ei se vor înfige adânc în pământ. În pământul pe care voi l-ați așezat cu grijă în jurul ei. Pământul despre care ea a învățat că nu se cutremură, nu se rupe și nu e nestatornic.

Frunzele ei vor fi din nou întregi, verzi și pline de viață și vor simți de atunci să se înfășoare cu dragoste, respect și încredere. Petalele se vor fi refăcut și vor avea din nou culorile cele mai vii, mai neașteptate și mai frumoase. Și va străluci! Ea, floarea aceea ruptă, frântă și aparent lipsită de bucuria vieții, va străluci toată. Va străluci a voi! Și va străluci a ea! A viață și iubire. Și atunci veți afla cum este să ai propria floare căreia i-ai fost și pământ și soare și apă vie, iar ea va înflori numai pentru voi atâta timp cât va fi să fie ea.

Dacă nu vreți să o vindecați, lăsați-o unde ați găsit-o. Nu o luați deloc! Nu îi arătați raze de soare cu dinți, pete de pământ mișcător, izvoare de fete morgana. Atât timp cât nu găsiți în voi resursele necesare pentru a o vindeca până la capăt, măcar nu o frângeți și mai mult. Poate până atunci era doar frântă. Cu voi va fi mai mult de atât. Cu voi va pierde și culorile celui din urmă vis. Și tot ce îi va mai rămâne va fi decepția…

Lăsați-o acolo: în cele din urmă, orice floare ce nu a fost ucisă și este doar frântă va găsi în ea puterea de a se vindeca. De a se ridica și de a străluci. Florile pe jumătate frânte au capacitatea de a găsi căldură acolo unde nici nu ne gândim. Găsesc apă unde nici nu am crede că există. Găsesc soare și pământ în locuri nebănuite. Și toate îi stau în putință!

Dragi bărbați,

acum deschideți ochii și înlocuiți floarea cu o femeie. Una alături de care voi vă vedeți viitorul. Dacă o iubiți cu adevărat, fiți grădinarul ei până la capăt și ea vă va dărui o grădină întreagă de bucurii neașteptate. Veți fi Alfa și Omega pentru ea și vă va face invincibil cu dragostea, grija și prețuirea sa. Ce altă răsplată mai mare poate primi cineva decât pe altcineva în întregimea ființei sale?

Dacă nu o iubiți suficient, nu îi luați pământul de sub picioare. Nu vă jucați cu sentimentele, sufletul și încrederea ei. O veți frânge. Poate voi credeți că o veți umili, îngenunchea, termina. Așa este! Le veți face pe toate, dar ea va găsi puterea să se ridice din genunchi, să îndrepte spatele, sufletul și să meargă mai departe ca și când voi nici nu ați fi fost în viața ei. Și chiar dacă nu ați dorit să fiți grădinarul ei, puteați rămâne măcar un om de onoare. Și chiar dacă nimeni nu va afla vreodată, voi vă veți simți mereu, undeva, în sufletul vostru, ca o neghină otrăvitoare…

Dragi femei,

gândiți-vă că în locul florii este copac. Și imaginați-vă că fiindu-i alături va deveni un copac puternic. Apoi, închideți ochii și imaginați-vă că în locul copacului este un bărbat. Și bărbații au nevoie de grădinarul lor. De pământ stabil. De soare, de apă, de căldură. De răbdare. De încredere și de un punct de sprijin. Dacă puteți să îi vindecați, opriți-vă la umbra unui astfel de copac. Dacă nu, lăsați-l acolo. Se va vindeca singur. Sau îl va vindeca o iubire adevărată!

Bunicii mei, în astfel de situații, aveau o vorbă: “Dacă poți să faci un bine, fă-l, dar rău să nu faci!”. Și am încercat mereu să le urmez sfatul. Oamenii fericiți arată ca farurile pentru naufragiații de pe mare. Sunt asemeni unor lumini de speranță. Când întâlniți în calea voastră oameni răniți și nu puteți să îi ajutați și nu puteți să le fiți mângâiere, măcar nu îi răniți și mai mult. Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa. Dacă nu putem fi oameni până la capăt, măcar să fim umani.

Nu există femei decepționate sau bărbați decepționați. Există suflete rănite care se pot vindeca singure. Sau unul pe altul!