În toată Biblia, de la cartea Genezei la Apocalipsa Sfântului Ioan, aflăm cântări de o impresionantă varietate: de glorificare sau de pocăinţă, de biruinţă sau de înfrângere, personale sau colective, evocatoare ale trecutului sau profeţind despre viitor.
Noul Testament etalează o colecţie remarcabilă de astfel de cântări, mai ales în Evanghelia după Luca şi scrisorile Sfântului Apostol Paul. Am ales pentru mica noastră demonstraţie două exemple, luate din Evanghelia după Luca: “Magnificat” şi “Benedictus”, numite astfel după cuvântul cu care începe traducerea latină. Ambele sunt deopotrivă istorice şi profetice, punând la încercare teologi, exegeţi şi filologi aparţinând diverselor şcoli şi orientări.
În Sfânta Scriptură, vestirile alcătuiesc un gen aparte, având nu doar o semnificaţie istorică propriu-zisă, ci și una simbolică, subliniind faptul că pruncul ce avea să se nască va juca un rol important în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Este remarcabilă paralela ce se poate face în ceea ce priveşte cadrul celor două cântări [1]: introducerea personajelor (Maria, Zaharia), apariţia îngerului (Gabriel – mesagerul lui Dumnezeu), teama, vestea cea bună (venirea lui Mesia, naşterea înainte-mergătorului – Ioan Botezătorul), îndoiala, semnul (sarcina Elisabetei, muţenia preotului Zaharia), răspunsul (“Fie mie după cuvântul tău!”), plecarea îngerului. Diferenţa apare când cercetăm momentul cântării şi personajul care cântă. Naşterea lui Isus este vestită Mariei, iar naşterea lui Ioan este vestită lui Zaharia. Într-un moment ulterior, fiecare îşi cântă bucuria.
Această înlănţuire de rudenie (Maria şi Elisabeta – verişoare; Isus şi Ioan – verişori de gradul al doilea), de rol (Mesia, Fiul lui Dumnezeu, şi Ioan Botezătorul, mare prooroc, omul-cheie în activitatea publică a lui Isus, şi replică peste veacuri a figurii legendare a proorocului Ilie) şi, vom vedea, de mijloace retorice este specifică evanghelistului Luca, om de o aleasă sensibilitate şi rafinată cultură.
MAGNIFICAT [2]
“Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul
şi inima mea tresaltă de bucurie
în Dumnezeu, Mântuitorul meu
pentru că a privit la smerenia slujitoarei sale
şi iată, de acum toate neamurile mă vor numi fericită.
Căci lucruri mari a împlinit cu mine Cel Puternic,
al cărui nume este sfânt,
şi milostivirea Lui, din generaţie în generaţie,
este asupra celor care se tem de El.
A arătat puterea braţului său
risipind pe cei mândri în cugetul inimii lor;
i-a dat jos pe cei puternici de pe tronuri
şi i-a ridicat pe cei umili;
pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi,
iar pe cei bogaţi i-a trimis afară cu mâinile goale.
A primit pe slujitorul său Israel,
amintindu–şi de îndurarea Sa,
după cum a promis părinţilor noştri,
lui Abraham şi seminţiei lui în veac.”
Vizita Sfintei Maria la Elisabeta îi prilejuieşte acesteia din urmă un cuvânt profetic; ea îşi primeşte ruda cu deferenţă, ba chiar cu evlavie. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, i se adresează astfel: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! De unde îmi este dat ca mama Domnului meu să vină la mine? Căci iată, cum a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, copilul a tresăltat de voioşie în sânul meu. Şi ferice de aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul.”[3]
Răspunsul Fecioarei din Nazaret constă în cântarea pomenită mai sus. Textul se poate împărţi în două [4], fiecare fragment având caracteristici proprii: primul se referă la Maria, al doilea universalizează experienţa sa pentru a reflecta implicarea lui Dumnezeu în istoria umanităţii. “Magnificat”-ul are numeroase paralele în Vechiul Testament, mai ales cântarea Anei, mama lui Samuel. [5] Dumnezeu este lăudat prin ceea ce a făcut în vechime, fiindcă ceea ce a făcut, va împlini şi în viitor. Încă o probă a credinţei Mariei: ea vorbeşte despre viitor ca şi cum lucrurile s-au petrecut deja.
În al doilea rând, dreptatea şi mila lui Dumnezeu sunt prezentate în termenii sorţii schimbătoare. Cine sunt cei mândri / bogaţi / puternici? Dar cei săraci / umili? Aici interpretările abundă. [6] R.E. Brown aduce argumente în favoarea tezei că săracii ar fi evreii creştinaţi ‘anawim. [7] D.P. Seccombe crede că sărmanii sunt poporul lui Israel, iar bogaţii sunt neamurile păgâne asupritoare. J.A. Fitzmyer vede în săraci pe cei neputincioşi, pe nefericiţi, umiliţi, marginalizaţi, bolnavi; bogaţii sunt cei mândri, aroganţi, siguri pe ei, care consideră că nu au nevoie de Dumnezeu în existenţa lor. F.W. Horn consideră că avem de a face cu o profesiune de credinţă ebionită, în care bogaţii sunt respinşi doar pentru că sunt bogaţi, iar săracii sunt ridicaţi în slăvi doar pentru că sunt săraci.
Personal, împărtăşesc părerea savantului iezuit Joseph Fitzmyer, fiindcă este mai adecvată situaţiei dramatice în care se găseşte omul contemporan, care l-a gonit pe Dumnezeu din existenţa sa pentru a se deda unui cult idolatru şi primejdios: cultul omului în sine şi pentru sine.
Finalul reiterează tema vetero-testamentară a fidelităţii pe care Dumnezeu o manifestă faţă de legământul încheiat cu Abraham, pe care l-a scos din Urul Caldeei pentru a-i da în stăpânire un pământ nou, lui şi urmaşilor săi. [8] Alianţa dintre Yahve şi poporul ales a ajuns acum la plenitudine; promisiunea de a trimite un Mântuitor s-a împlinit prin vestirea îngerului şi smeritul răspuns al Mariei. Cristos coboară în lume printr-o acceptare născută din credinţă: “Iată slujitoarea Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”
În practica liturgică a Bisericii Catolice, imnul “Magnificat” este prezent în rugăciunea canonică de seară (vespere).
Un cuvânt despre cariera muzicală fulminantă a acestui text evanghelic. Marii compozitori au realizat adevărate bijuterii, în literatura de specialitate figurând la loc de cinste Guillaume Dufay, Josquin des Prez, Giovanni Pierluigi da Palestrina, Orlando de Lassus, Johann Sebastian Bach, Carl Philipp Emanuel Bach, Johann Christian Bach, Claudio Monteverdi, Giovanni Gabrieli, Michael Praetorius, Antonio Vivaldi, Girolamo Frescobaldi, Marc-Antoine Charpentier, Georg Philipp Telemann, Wolfgang Amadeus Mozart, Antonio Salieri, Franz Schubert, Charles Gounod, P.I. Ceaikovski, Serghei Rachmaninov, Arvo Pärt.
BENEDICTUS [9]
“Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul lui Israel
care a cercetat şi a răscumpărat poporul său
şi ne-a înălţat putere de mântuire
din neamul lui David, slujitorul său,
după cum a promis prin vocea sfinţilor săi,
a proorocilor din vechime:
izbăvire de duşmanii noştri
şi din mâna celor care ne urăsc;
pentru a–şi arăta milostivirea faţă de părinţii noştri
şi a–şi aduce aminte de legământul său sfânt,
de jurământul făcut lui Abraham, părintele nostru,
că ne va da nouă ca,
izbăviţi din mâna potrivnicilor noştri,
să-L slujim fără teamă,
în sfinţenie şi dreptate, sub privirea Lui,
în toate zilele vieţii noastre.
Iar tu, copile, te vei numi prooroc al Celui Preaînalt,
fiindcă vei merge înaintea Domnului
să pregăteşti căile Sale,
pentru a da poporului său cunoştinţa mântuirii
întru iertarea păcatelor,
prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru,
cu care ne-a cercetat Răsăritul Cel de Sus,
ca să-i lumineze pe cei care se află în întuneric
şi în umbra morţii
şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii.”
Profeţia lui Zaharia se împarte în două fragmente [10] ce se delimitează cu uşurinţă. Primul este cu siguranţă evreiesc, semănând cu psalmii care îl slăvesc pe Dumnezeu ca eliberator al poporului [11] sau cu psalmii de mulţumire din manuscrisele de la Marea Moartă. Spusele profeţilor se vor împlini, legământul cu Abraham va fi respectat, duşmanii vor fi zdrobiţi. A doua parte este considerată de exegeți un adaos creştin târziu, un imn care pare a fi circulat printre discipolii lui Ioan Botezătorul.
Întregul cântec insistă asupra legăturii speciale dintre Dumnezeu şi poporul ales. Pomenirea regelui David trebuie pusă în legătură cu cuvintele arhanghelului Gabriel către Maria: “… vei naşte un fiu şi-i vei pune numele de Isus. El va fi mare şi se va chema Fiul Celui Prea Înalt. Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, şi va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârşit.” [12]
Spre deosebire de “Magnificat”, unde Maria nu vorbeşte despre Isus, în “Benedictus” Zaharia se adresează fiului său Ioan, evidenţiind rolul pe care acesta îl va juca în activitatea publică a lui Cristos: “Iar tu, copile, te vei numi prooroc al Celui Preaînalt.”
Deşi aparţine Evangheliei după Luca, “Benedictus” se remarcă prin calitatea stranie de a întruni majoritatea temelor preferate de Sfântul Ioan, apostolul iubit de Isus şi autorul celei de-a patra Evanghelii: mântuirea, iertarea păcatelor, iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu, lumina, pacea.
Biserica Catolică a consfinţit acest imn ca parte integrantă a rugăciunii de dimineaţă (laude). De remarcat faptul că în comunităţile de viaţă consacrată cele două imnuri se cântă pe melodii gregoriene.
La rândul său, imnul Benedictus Deus Israel are o carieră muzicală excepțională; nu sunt puțini compozitorii care au scris pornind de la acest text – Orlando di Lasso, Giovanni Pierluigi da Palestrina, William Byrd, Henry Purcell, Edward Elgar, printre alții.
Încercând o comparaţie între cele două texte, remarcăm ocurenţa comună a trei “personaje”: Israel, Abraham, Dumnezeu. Legătura dintre ele reprezintă nucleul Bibliei şi al istoriei universale. Dumnezeu s-a manifestat în istorie alegându-şi un popor şi făcând cu el un legământ care s-a extins apoi la toate epocile şi la toate neamurile. Poporul lui Israel este urmaşul unui singur om, Abraham, pe credinţa căruia s-a întemeiat legătura între micul trib al iudeilor şi Unicul Dumnezeu Adevărat.
Atât “Magnificat”, cât şi “Benedictus” sunt cântări de bucurie şi de laudă. Ele amintesc de un trecut legendar (chemarea lui Abraham) şi profeţesc despre un viitor fericit şi dorit (venirea lui Mesia), care se împlineşte sub ochii celor care cântă. Biserica creştină le-a privit şi primit cu interes, găsind în ele confirmări ale credinţei. Maria – Născătoarea Domnului şi Ioan Botezătorul – cel din urmă prooroc şi înainte-mergătorul lui Isus sunt figuri de primă mărime ale spiritualităţii creştine, iar etosul evanghelic este perfect surprins în cele două texte ale scrierii lui Luca.
Nu este întâmplător că practica liturgică a Bisericii Catolice a consacrat tocmai aceste două cântări din Noul Testament. Ele sunt o expresie desăvârşită a credinţei şi a speranţei.
NOTE
1 cf. “Harper’s Bible Commentary” (James L. Mays – general editor), p. 1015
2 Luca 1,46-55
3 Luca 1,42-45. Citatele din Noul Testament sunt luate din ediţia: Noul Testament, Editions du Dialogue, Societe d’Editions Internationales, Paris, 1992 (traducere şi note de Pr. Dr. Emil Pascal)
4 1,46-50 şi 1,51-55
5 1 Samuel 2,1-11
6 Pentru ceea ce urmează, cf. “The New Jerome Biblical Commentary” (Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy – editors), p. 681
7 În Vechiul Testament, literal, “săracul Domnului”.
8 Geneza 12,1-3
9 Luca 1,68-79
10 1,68-75 şi 1,76-79
11 Psalmii 34, 67, 103, 113
12 Luca 1,32-34
