Toți am avut sau avem în viață relații sau iubiri.
În ambele situații, se face un fel de schimb de suflete, de gânduri, de timp. Se adună clipe. Amintiri. Trăiri. Experiențe. De ambele părți se oferă și se primește.
Apoi, se întâmplă ceva. Nici nu are rost de fapt ce se întâmplă când se întâmplă, deoarece ne rupem atât, atât de ușor unii de alții, încât parcă niciodată nu a fost vorba de a fi făcut împreună ceva. Parcă acel doi firesc nici nu a existat.
Dintr-o dată, contează atât de mult că nu mai primești cât aștepți. Că în viața celuilalt a apărut cineva. Că s-au făcut alegeri. De parcă noi când iubim, iubim numai condiționat de starea celuilalt. De parcă nu fericirea acestuia ar conta, chiar dacă uneori aceasta ne exclude pe noi. De parcă iubirea sau prietenia ar fi mereu un târg. Și, pentru toate acestea – și mai ales din teama de a nu suferi și orgoliu – renunțăm. Și nu oricum! Renunțăm fără luptă. Asta doare. Asta doare cel mai tare.
Să vezi cum cineva renunță de fapt la tine, la tot ce ești tu, plecând fără să depună măcar un minim de efort, de parcă tot timpul acela, trăirile, viața, nu ar fi valorat nimic. Nici măcar un ultim zvâcnet. O ultimă încercare sau chiar îngenunchere. Atunci realizezi adevărul. Acela că nu ai însemnat aproape nimic. Nici tu, nici trăirile tale, nici măcar cele comune. Nici relația.
Uneori, oamenii renunță unii la alții atât, atât de ușor. Uneori oamenii nu le sunt altora decât un puf de păpădie desprins ușor de primul vânt. Uneori, parcă ne suntem doar niște haine depășite de uzură care pot fi înlocuite rapid și fără pic de durere. Sau remușcare.
Și totuși. Totuși, mai sunt și alți oameni. Puțini. Aceia care știu să rămână și să lupte până la ultima picătură de sine. Puțini! Și, pentru aceștia, merită să zâmbim, să ne păstrăm speranța, încrederea, emoțiile și iubirea! Cei care sunt în stare să rupă din ei pentru a obloji la tine, aceia sunt oamenii cu care merită să te înhami la orice drum în viață. Și mult după. Ei sunt cei care au lăsat păpădia să li se aștearnă peste suflet și au redat-o zborului către sine și către viață. Către zâmbet.
Uneori, toți suntem păpădii. Murim și înviem pe sufletul și în sufletul altora. Cred însă că despre asta este vorba în viață. Despre a fi, uneori, un puf de păpădie nemuritor.
(foto: Maia Flore)
1 – daca intr-adevar renunta usor, este pentru ca nu-l trage inima, caz in care ce conteaza sa-l traga mintea?Iar daca nu-l trage inima, poate nu te-a avut cu adevarat vreodata, caz in care nu aveti pentru ce sa luptati
2 – poate ca plecarea este sfarsitul unei lupte care s-a dat deja, nu lipsa luptei
3 – poate ar trebui sa luptam de dragul de a iubi, nu de dragul de a ne simti luptatori.
Sa despicama durerea in componente: cat este frustrarea de a ni se impune o situatie, independent de vointa noastra? cat este dificultatea de a ne adapta la schimbare? cat este senzatia neplacuta de a fi respinsi? cat gresim prin a considera ca respingerea ne invalidizeaza ca oameni – pentru ca uitam ca valoarea noastra ca oameni este implicita,innascuta, prin urmare nimeni nu ne-o poate nega? cat este rana la demnitate – pentru ca uitam ca demnitatea nu ne-o da si nu ne-o ia nimeni, caci este innascuta? cat este dragoste? cat este iubire?
“Si izbaveste-ne pe noi de cel rau” – spunem, cand si cand. Si cand suntem izbaviti…
Rau nu inseamna malefic. Rau poate inseamna nepotrivit.
Valoarea nu este data de durata lucrurilor, ci de semnificatia lucrurilor. A trage de o experienta care nu ne mai este potrivita si nu isi mai are rostul in viata noastra este un act de cruzime fata de noi insine.
Iertare, eventual respect, impacare si ochi senini pentru ce urmeaza.
FELICITARI ! MINUNAT !. AR FI NECESAR SA CITEASCA TOTI CETATENII, PENTU CA OAMENII TRAIESC CU BUNE, CU RELE, VIATA, IUBIND. DOAR IUBIREA ITI ACORDA UN NUME PENTRU TOTDEAUNA.