Să te pierzi în brațele unei femei, a femeii pe care o iubești, poate fi una dintre cele mai frumoase regăsiri.
Bărbații în general acordă puțină importanță gesturilor feminine care creează ambientul romantic al unei apropieri. Păcat. Atunci când trece timpul și se cern toate amintirile noastre rămânem cu acele imagini de început și ele dau consitența vieții noastre interioare de mai târziu.
Am vorbit mult cu ea, dar am văzut-o o singură dată. Și în aceea dată, în brațele ei, am trăit o senzație frumoasă, intraductibil de frumoasă. Ar trebui să tac pentru a cinsti cel mai frumos amintirea acelor momente când am putut înțelege, fără niciun efort de analiză semantică, cuvintele lui Faust: „Clipă, rămâi, că ești atâta de frumoasă!
Plecasem să o întâlnesc. Am ajuns la destinație, într-un oraș necunoscut, după un drum de 7 ore. Am numărat fiecare kilometru care, odată parcurs, mă aducea mai aproape de ea ca de un dor viu și neastâmpărat. A fost cel mai frumos drum pe care l-am făcut vreodată. Când am trecut de Brașov și vedeam pe indicator numele localității mi se părea că citesc cel mai frumos cuvânt din limba română. În realitate nu este așa, știu, dar a fi îndrăgostit înseamnă a supradimensiona, înseamnă a te lăsa copleșit, fără a opune rezistență, de cele mai frumoase iluzii sau, poate, cine știe, singurele noastre momente de adevăr. E uimitor că din 7 miliarde de oameni avem nevoie de un singur om care să răspundă cu dragoste dragostei noastre pentru a fi fericiți.
Farmecul îndrăgostirii rezidă în felul in care privim lumea. Un singur moment de îndrăgostire ne arată totul într-o lumină mai blândă. Ne ridicăm la înălțimea maximei noastre bunătăți doar în momntele în care suntem curtați de fiorul acaparant al iubirii.
Ochii femeii iubite sunt puntea cea mai frumoasă dintre noi și noi înșine. Dacă nu te-ai pierdut niciodată în ochii femeii pe care o iubești, asa cum te pierzi uneori în brațele ei, ai ratat, ca bărbat, una dintre cele mei frumoase senzații de regăsire.
Privirea ei are avea ceva profund melancolic chiar și atunci când zâmbea iradiant și vesel. Nu știu de ce. Dacă ar trebui să îmi reprezint sub forma unei linii melodice tristețea melancolică a ochilor ei, aș spune ca nocturnele lui Chopin redau cel mai fidel senzația de melancolie. Toate nocturnele lui sunt triste, dar în spațiul lor am găsit cea mai frumoasă liniște. Plăcerea de a le asculta este plăcerea de a atinge o formă mai înaltă de conștientizare a propriei tristeți și melancolii.
Așa m-am pierdut în ochii ei năucitori de frumoși.
