Ochiul este măsura tuturor lucrurilor – ar putea fi un cuvînt care, cu toată accepțiunea, să cuprindă o mare parte din sfera celor omenești; pentru că ochiul măsoară, taie, mîngîie, compară, alungă, apropie, unește, trăiește, curge, clădește, zîmbește, se bucură. Iar verbele, stările, mișcarea sau acțiunile ar putea continua pentru că sub guvernarea ochiului totul își intră în orizontul unei rînduieli a ființării.
Ispita se materializează prin ochi, cum suferința are ca poartă de intrare oglinda sufletului; lumina ochilor este, probabil, bunul la care omul ține, inconștient, cel mai mult, după cum vederea este cea care se dă sau se redă ca un proces de maximă ofrandă pe altarul vieții. Statuile antice au, fără excepție, ochii acoperiți, aplecați spre înlăuntrul unei altfel de lumi, iar templele lumii noastre au, din abundență, figura Pantocratorului a cărui gest se poate citi în registrul privirii; ochiul este cel care guvernează, tronează sau a-tot-vede.
Între lirismul unei smiorcăieli frivole și ascuțimea tăierii tranșante, cu iz ultimativ, rolul ochiului este unul esențial, hotărîtor, fără drept de recurs. Nu poți lua înapoi o șăgălnicie din priviri după cum tăierea nu mai poate fi refăcută de registrul mîngîierii. Nici măcar timpul, ca principal factor cicatrizant, dublat de atributele curative ale afecțiunii, manifestată de la privirea caldă și pînă la mîngîiere sau îmbrățișare, nu poate face mai mult decît, prin uitare, să vindece. În nici un caz nu poate să anihileze total efectul privirii.
Trec anii și rămîne, în mod inexplicabil, gustul și senzația, efectul privirii ca principal aspect decizional în anumite etape ale vieții. Și, poate mai mult decît oricînd, se justifică un alt cuvînt celebru – cu ce măsură măsori, măsura-ți-se-va.
