până-n măduva oaselor simţea frumuseţea
ivindu-se de sub unghii de timp
o imortaliza în femei albastre
coborâte din mări
pe umărul gol al destinului
avea în atelier scări ale ideilor
pe care le urca cu grijă
să nu se prindă culoarea
de vreo umbră
aluneca din când în când pe un scaun
obosit de infidelitatea gândurilor
şi apăsat de certitudini
curgea înspre mare
cu albastrul după el
înflorind frumuseţea zilei
într-un suflet de pânză
