Dacă nu aș fi fost atât de laș, te-aș fi rugat să-mi dai voie să-mi sprijin capul de umărul tău. Puțin. Atât cât să mi se liniștească sufletul.
Aș fi stat acolo, fără să spun nimic, temându-mă ca nu cumva respirația mea să te deranjeze. Apoi, cine știe, poate ai fi început să mă mângâi prin păr, încet, încet, până când poverile gânduri ar fi pornit să se curgă, să se prelingă – pic, pic – să dispară de parcă nici nu ar fi fost.
Iar eu aș mai fi zăbovit acolo o clipă, uitând cât de teamă mi-a fost. Nu știu dacă aș fi simțit foșnet de aripi sau miros de rădăcini. Știu doar că sunt atât de laș încât să-mi spun că ascunderea oricărei vulnerabilități e o dovadă de curaj. Și de bărbăție.
Așa că, refuzându-mi șansa de a încerca să te cunosc, am trecut pe lângă tine, pe stradă, fără ca măcar să te privesc în ochi. Și am rămas ceea ce am fost dintotdeauna: străini.
(text preluat de pe pagina de Facebook)
Foarte fain!