“Nu se mai spune, cum se spunea „pe vremuri”, că ceva are sau n-are sens. Se spune „face” sau „nu face sens”. De ce? Pentru că ştim niţică engleză. Nu se mai spune „conţinut”, ci „content”. Nu „provocare”, ci „challenge”. Nu „a actualiza”, ci „a apdata”. Nu „a şterge”, ci „a deleta, nu „hotărît”, ci „determinat”.
O situaţie complexă trebuie „menegeruită”, „diluită”, astfel încît să „impacteze” pozitiv „colectivul”. Să fii stimulat de ceva e vetust. Trebuie să fii „insentivat”. „Obligatoriu” sună strămoşesc. Se va spune „mandatory”. „Anexă” e termenul „cronicăresc” pentru modernul „ataşament”. Totul trebuie să fie „customizat”, ceea ce înseamnă că totul trebuie să fie personalizat, adaptat la datele specifice ale fiecăruia.
Dincolo de aceste „fiţe” lexicale, inutile de vreme ce există cuvinte româneşti consacrate şi lămuritoare pentru oricare dintre variantele lor pocit anglo-saxone, există, e drept, şi cîteva fineţuri ideologice. Ele se manifestă, de pildă, în succesul termenului „gamification”: meseria trebuie făcută vesel, ca un joc, ca un concurs amuzant, cu aplauze finale şi coroniţă. „Seriosul” e suspect.
Chestia s-a impus şi în noua pedagogie: elevul trebuie să vină la şcoală cu psihologia cuiva care nu vine la muncă, la efort, ci la distracţie. „Să învăţăm limba rusă cîntînd!” – eram îndemnaţi pe vremea copilăriei mele. „Metoda” aceasta revine: învăţăm jucîndu-ne!
Singura mea întrebare este: ok, muncim ca şi cînd ne-am juca, dar ce facem cînd vrem chiar să ne jucăm?”
