România borfașilor

Hotărât lucru: aceasta nu este România mea. Nu mai este. A încetat să mai fie.

Nu știu când s-a întâmplat acest lucru. Știu cum s-a întâmplat, însă nu știu momentul de la care am început să mă simt străin de ceea ce, doar cu puțin timp înainte, fusese și țara mea.

Ca mulți alții, am tot sperat. Ca mulți alții, mi-am dorit să sper. Mi-am dorit atât de mult încât am continuat să sper chiar și atunci când orice urmă de luciditate ar fi arătat că acestă speranță este deșartă. Am sperat că între clanurile politicienilor, clanurile interlopilor și veșnicile clanuri de țară (“cei trei p” – popă, primar și polițist), există o pătură a bunului-simț. “Majoritară”, îmi spunem mai întâi. Pentru ca mai apoi să ajung la “deloc neglijabilă” și, în cele din urmă, la “care, totuși, nu poate fi trecută cu vederea”.

Speranța… Speranța moare ultima. Așa se zice. Dar nu ne-a prevenit nimeni că noi suntem cei ce mor înaintea ei…

Aceasta nu mai poate fi România mea pentru simplul fapt că, astăzi, este o țară a borfașilor. O țară în care inumanul face și își face legea. O țară în care clanurile mafiote controlează totul și se deosebesc între ele doar prin titulatura oficială și prin mărimea zonei de influență. O țară a nesfântului și nesfințeniei.

Firește, mă întreb dacă eu aș fi putut face mai mult decât a încerca să-i educ pe alții și a încerca să mă educ pe mine. Și, din nefericire, singurul ecou care îmi răsună în gânduri este acesta: “sigur că ai fi putut face mai mult – ai fi putut să pleci!”. Unde? Absolut oriunde!

Așa că iată-mă: străin pe un teritoriu care mi-a devenit străin. Supraviețuindu-i lui “azi”doar pentru a avea putere să-i supraviețuiesc și lui “mâine”. Pentru că în lipsa oricărei speranțe, România nu mai este nici măcar un teritoriu: este un deșert.

Aici ne-au adus borfașii. Asta au reușit să facă din noi. Și, cu toate acestea, văd în jurul meu oameni care se încăpățânează să mai spere acolo unde nu mai e nimic de sperat. Iar dacă speranță nu mai am, am adunat în mine suficientă mânie încât să mă alătur lor într-o ultimă încercare de a da un sens cuvântului “viitor”.

Speranța moare ultima, se spune. Și, poate, noi suntem cei ce mor înaintea ei. Însă știu, cu siguranță, un lucru: nu mor caii când vor câinii!

Sorin Tudor

Sorin Tudor Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti. Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

Recomandări

Adaugă comentariu