Momentul acela în care îți reamintești de marea dragoste…
Se întâmplă uneori în viață să nu poți uita, chiar dacă ai trecut mai departe. Cu arme și bagaje. Se întâmplă uneori în viață să îți dai seama că nu se poate altfel. Să știi că ai luat decizia corectă. Și, totuși, să nu poți uita. De parcă sufletul – sau măcar o parte din el – ți-ar fi rămas captiv acolo. Da, unele iubiri nu se uită niciodată…
De dinaintea lumii, de dincolo de lume, marea iubire. In zadar o cautam in lume, ea si lumea sunt doua tangente ce nu se vor intersecta niciodata. Si totusi, lumea nu ar fi fara iubire. Ce spectacol, ce poveste despre iubire e lumea! Atat de usor “ne prinde” cu amuzamentele promise. Si in final, de ce nu si-ar ingadui spiritul vesnic o mica aventura temporala, sau chiar mai multe? Ce ar avea de pierdut?
… Sa nu lasam lucrurile frumoase fara raspuns. Doar un raspuns e dovada clara ca le-am primit in fiinta noastra, ca pe mana cereasca; ca ele, lucrurile frumoase, le-am absorbite si ne-au hranit. Si ce alt raspuns e mai potrivit decat simplul si banalul “multumesc”?
Multumesc!
Cred că te refereai la paralele și nu la tangente. Dar și în cazul paralelelor se intersectează, la infinit. Deci speranța moare ultima. 🙂
Marile iubiri nu se uită. Trece un an, îți revii, mergi mai departe. Trece o viață și-ți dai seama că marea iubire e acolo, intr-o capsulă. Din timp în timp o deschizi și o privești, o miroși, o asculți, o pui la loc. Nu o uiți, nu o vrei înapoi. E a ta ca o comoară, că o durere surdă, că un nod în gât, ca un zâmbet