V-aș propune astăzi – și nu întîmplător – un exercițiu de imaginație. Ce ar fi dacă, brusc, clasa noastră politică ar trebui, peste noapte, să facă altceva? Să își cîștige pîinea cea de toate zilele cu sudoarea frunții sau cu efortul brațelor, să se trezească înainte de răsărit și să își termine treaba de nulte ori chiar după miezul nopții… Să trăiască acești oameni care ne conduc acum exclusiv din efortul – și rodul – mîinilor lor, muncind ca tîmplari, sudori, zugravi sau mecanici. Să nu mai fie, așa cum sînt acum, privilegiați. De nimeni și nimic. Să își înceapă ziua – și munca – cu semnul crucii sau, de multe ori, sub presiunea angajatorilor. Să trăiască clipă de clipă în tensiunea încasărilor care nu mai vin. Să fie ei cei care vor reuși, prin ceea ce fac cu mîinile și cu eforturi continue, să livreze pîine, să repare mașini sau să construiască locuințe.
Am spus că vă propun – nu întîmplător – acest exercițiu pentru că foarte mulți din cei pe care îi vedem în jur nu pot spune că au reprezentat ceva, un nume, o valoare sau o meserie înainte de a fi în lumina reflectoarelor. Cred că dacă veți reuși să vedeți dincolo de aceste cuvinte, urmînd acest gînd imaginat, vă va fi foarte ușor să știți cu cine alegeți să mergeți pe un drum sau cu cine veți putea spune, cu mîna pe inimă, că merită să votați. Mă uit la peisajul politic de ani buni încoace – așa cum cei de odinioară erau regi, iar astăzi nu ne mai aducem aminte nici măcar de numele lor, așa și cei de acum, peste puțin timp vor deveni uitare. Sau chiar mai mult, renegare. Vom încerca să ne ștergem din minte nu numai figurile de acum, dar chiar și perioada aceasta – din cauza unor oameni! Așa cum mulți români au ales să părăsească țara tocmai pentru că nu au mai suportat – sau nu au mai rezistat – micimii oamenilor din jur ajunși, prin înșelătorie sau furt, în frunte.
Cred că în momentul în care noi am avea certitudinea că oamenii de acum, din prima scenă, ar putea să fie buni profesioniști și am avea curajul să ne lăsăm pe mîna lor, am putea trăi liniștiți. Și împăcați. Am putea să îi credem, în tot ceea ce zic. Dar nu o avem. Și nu avem cum să o avem. Și e departe de noi acest moment. Mult prea departe. Însă trebuie să ducem exercițiul de imaginație pînă la capăt – prin el am putea face, fără greș, selecția.
Iar pînă atunci am o singură întrebare: România, de ce nu te trezești?
