Un poem despre curajul de a iubi.
El îmi șopti: “Dragostea mea, înalță-ți ochii”.
L-am mustrat, spunându-i: “Pleacă” – și el nu s-a mișcat.
Cu mâinile mele prinse în ale lui – așa a stat înaintea-mi.
I-am spus: “Părăsește-mă” – dar el n-a plecat.
Și-a apropiat chipul de urechea mea. L-am privit și i-am spus:
“Ce rușine” – și el nu s-a mișcat din loc.
Buzele lui atinseră obrajii mei. Am tremurat și i-am spus:
“Prea mult îndrăznești” – dar el n-a roșit.
Înfipse o floare în părul meu. I-am spus:
“Degeaba” – dar el nu s-a neliniștit.
Îmi luă florile ce-mi încercuiau gâtul și dispăru.
Plâng și întreb încă și azi în inima mea:
“De ce nu vine iar?”
Rabindranath Tagore, Grădinarul
(sursa foto)
