“Deloc perfectă, dar perfect în pielea mea!”

A mai dansat cineva? A mai iubit cineva? Mai trăiește careva?

De când mă știu, am fost îndrăgostită de noapte. Poate, pentru că sufletul meu a fost întotdeauna după un alt fus orar. Al iubirii mele. Bunicul îmi spunea că sunt o pasăre măiastră de noapte, iar mie îmi plăcea să râd și să îi răspund că sunt o bufniță și bufnițez.  🙂

Noaptea mi se pare că se deschide asemeni unei cărți magice din care zboară povești, îngeri și zâne. Nu am văzut-o niciodată malefică sau rea. Mă liniștește. Mă ajută să visez, să creez, să gândesc. Îmi dăruiește mai multe decât ziua. Noaptea mă bucur de lună, de stele, de greieri, de vânt, de răcoare, de inspirație și de scris. Cel mai frumos pot să scriu, noaptea. Atunci, gândurile mele sunt libere și aleargă, dansează, iubesc, culeg, adorm, sunt tot ce vor să fie, iar eu nu știu că ar putea fi.

Înainte… Înainte de ce? De această clipă de revelație, de această vârstă, de această maturizare în anumite privințe ale ființei mele, gândirii mele, vieții mele… Înainte de ele, îmi amintesc că m-am neglijat destul de mult. Mi-am neglijat visurile, mi-am neglijat sănătatea, mi-am neglijat omul iubit, mi-am neglijat sufletul, prietenii și mi-am refuzat foarte multe bucurii. Plăceri simple, naturale și firești. De parcă, în spatele meu ar fi stat întotdeauna un nene polițist care îmi citea permanent din decrete, coduri civile și de conduită, iar când simțeam să le ignor, ridica o tăbliță pe care scria: „Nu se cuvine! Nu se poate! Nu e moral! Nu e firesc! Nu e bine! Nu e normal! Nu! Nu! Nu!”

Într-o zi însă, aparent oarecare, am decis să îl leg fedeleș pe acest nene polițist și să îi trag un șut în fund, a la codul meu de conduită personală, pentru a învăța să trăiesc. Pentru a învăța să îmi spun „Da”! Am considerat că am acceptat destul să mă port prin neființă pentru a rămâne acolo și restul vieții. Astfel că, mi-am schimbat prioritățile. Am început cu mine. Cu mine, cea pe care o puneam mereu pe ultimul plan și loc.

Până nu demult, treceam pe lângă anumite magazine și admiram hainele, sandalele, mărgelele, parfumurile. Acum, intru și măcar le probez pe toate, în ciuda vânzătoarelor. Chiar dacă nu cumpăr nimic. Pentru că nu am bani. Sau nu am chef. Sau chiar nu contează de ce. Pentru că… pot! Da, pot! Și mai e și amuzant. 🙂

Până nu demult, urcam cu scările rulante în magazine doar cu un scop sau cu un motiv. Și le coboram la fel. De la o vreme însă, am ziua de sâmbătă cu fetița mea, zi în care mergem să ne dăm în scări rulante până vedem că vine paza spre noi, moment în care o zbughim pe ușă afară, râzând din tot sufletul. Apoi, mergem la o limonadă și ne imaginăm cum ar arăta casa noastră, camerele noastre, livingul, florile de sub ferestre, bradul de lângă poartă.

Duminica avem mereu zi de cofetărie, de prăjitură ciocolatina și de Suflețel. Suflețel e secretul nostru. Nu e chiar un secret, dar noi așa simțim, ca să nu ni-l fure nimeni. Așa că… e doar al nostru! (Voi acum, să vă prefaceți că nu ați citit și nu ați auzit!) 🙂

Până nu demult, mă temeam să le spun oamenilor ce simt cu adevărat față de o anume situație, față de ei, față de mine în context cu ei. Ei bine, aici nu prea s-au schimbat lucrurile. Încă mă tem. Mă tem să nu rănesc, să nu supăr, să nu deschid cicatrici vechi făcute de alții sau să creez altele noi. Deși, uneori ar fi bine să fim franci, indiferent de consecințe. Știți voi: “Nu am nimic personal cu tine! Sunt doar afaceri!”. La naiba! Totul e personal și nu e nimic rău în asta, dar, da… voi lucra la asta.

Până acum treceam pe lângă vitrina cu bere și mă gândeam cât e de rece, de aburindă, de bună. Acum deschid vitrina și îmi iau câte o bere. Chiar dacă mi se pare la fel de amară ca în copilărie. Chiar dacă niciodată nu o beau toată ci doar 150 de ml, de unde și ideea că pentru mine asta e doza corectă a unei sticle de bere. Și ar trebui să propun companiilor de bere să o facă și pe asta. Ce mare scofală? Dacă au făcut bere cu soc și o vând, sigur ar avea succes și sticla de 150 ml. Și am să le propun!

Până nu demult, nu râdeam în hohote și nu comentam la cinema. Să nu deranjez. Acum râd cu lacrimi împreună cu fiica mea și ne amuzăm la fiecare fază care ni se pare haioasă. Uneori facem chiar și conversații cu vecinii de scaun, care ne spun să facem liniște. O să facem! La cimitir. Când o fi intrarea pe bilet. Până atunci, mai râdem și noi, că doar suntem vii, nu? Unii înțeleg. Alții cred că se gândesc la faza cu biletul.

Până nu demult, sănătatea mea nu conta deloc. Nu a contat nici faptul că am fost suspectă de leucemie. De ce ar fi contat? Eu mă pot naște de două ori și trăi de zece. Aveam alte priorități. Eu trebuia să mă îmbrac, să uit că mă doare capul, că amețesc, că am leșinat de vreo trei ori în baie și să merg la slujbă. Pentru că fără mine se prăbușește universul. Se deschide o gaură neagră și înghite firma, hârțogăraiele, colegii, totul. Ei bine, de la o vreme mi-am dat seama că nu am fost atât de importantă, că universul nu se închide, că pe colegi îi doare la bască, că gaura neagră mă înghite doar pe mine, așa că am șters-o cu buretele și am creat un alt univers. Al meu. Tot pentru că pot! Și ghiciți ce? Am început să nu mai leșin, să nu mai amețesc, să nu mă mai doară capul și chiar să zâmbesc când trec pe lângă o oglindă. Pentru că mi-e bine! Mi-e bine cu mine așa cum sunt! Deloc perfectă, dar perfect în pielea mea!

Până nu demult, am tot visat la locuri, la țări, la peisaje, dar ajungeam mereu unde își doreau alții. Alteori mă bucuram să-mi admir visele doar din fotografii. Ale altora. Într-o zi însă, m-am trezit cu gândul că am să schimb câte ceva în această privință. Și am schimbat. Totul! Casa, locurile, oamenii, țara. Acum pot vizita ce vreau. Ba nu! Pot să mă mut unde vreau! Pentru că totul ține de o decizie. A mea.

Până nu demult, am amânat întâlniri deoarece nu am găsit îmbrăcămintea potrivită, nu m-am simțit destul de frumoasă sau pregătită fizic, psihic, moral, spiritual și am ratat. Am ratat multe șanse în care m-aș fi putut bucura de un om, de un prieten, de o situație plăcută! De la un timp însă, propun eu întâlnirile și sunt acolo dinainte. Nici nu mai contează dacă sunt în rochie, fustă sau blugi. Contează să fiu acolo și să mă bucur de oameni și de o ieșire!

Până nu demult, am refuzat să primesc în vizită părinți, prieteni, oameni dragi. Îmi tot spuneam ba că nu am cu ce să îi servesc, ba că nu e casa potrivită, ba că e dezordine. Găseam scuze deoarece nu eram mulțumită de propriul confort și de propria viață. Nu mai găsesc! Iubesc tot ce am, exact așa cum am. Nu mă mai jenează și nu mai refuz nici o vizită, chiar dacă cei care vin, mă găsesc în vârful patului în pijamale, iar chiuveta e plină de vase. De ce m-aș simți jenată? În vizită vin oameni care deja mă cunosc, care îmi cunosc situația, sufletul, viața și cei care vin, vin să se bucure de mine, de prezența mea, de vorba mea, de tot ce sunt și mai ales de tot ce nu sunt. Ei mă iubesc întreagă!

Până nu demult, umblam cu pantofi mici, care mă strângeau sau cu pantofi noi care îmi făceau răni și ajungeam să mă târăsc ca un zombi prin oraș, crezând în naivitatea mea că acesta e un tablou mult mai prezentabil decât dacă m-aș descălța și m-aș bucura de libertate. Nu mai îmi iau nimic incomod, iar dacă se întâmplă, nu mai am nici cea mai mică reținere să mă descalț. Mie mi se pare o stare de normalitate să umblu desculță. De când eram copil. De ce aș schimba asta pentru o societate care, dacă nu râde de mine că umblu desculță, râde de mine că umblu încălțată? Sau râde de orice li se pare lor firesc! Deși este nefiresc. Dar nu mai bine dau eu naibii gura lumii și rup câte un lanț care nu cred că ucide pe nimeni și nu mai stau închistată în reguli care uneori ucid în noi și cel mai mic grăunte de viață, de bucurie, copilărie, umanitate și emoție?

Cine sunt la urma urmei oamenii să condamne, să judece și să eticheteze? Cine le dă dreptul? Nimeni! Oamenii fac asta însă, ca reflex al propriilor temeri, neputințe sau frustrări. Oamenii îi judecă de obicei pe cei care îndrăznesc. Care îndrăznesc ceea ce ei își doresc să îndrăznească, dar nu au curajul. Oamenii își ascund în spatele bârfelor și etichetelor cele mai mari neîmpliniri și secrete ale lor. Eșecurile, idilele, ispitele. Frumusețea lor umană! Când oamenii te judecă, au de fapt cea mai mare nevoie de tine să fii acolo și să îți susții gestul, fapta, iubirea, vorba! Doar așa ei vor ști că se poate și altfel. Doar așa vor afla că și ei pot să fie ei înșiși fără să se teamă de asta!

Până nu demult, uitam să visez, să trăiesc, să mă abandonez, să primesc, să iubesc, să fiu iubită, să râd din suflet, să dansez. Dar, de la o vreme, dansez din nou. Și iubesc! Uitasem că știu! Uitasem că pot! Ce ți-e și cu moartea asta a firescului. Bine însă că atunci când mori astfel, resuscitarea îți este la îndemână! Ție! Pentru că poți!

A mai dansat cineva? A mai iubit cineva? Mai trăiește careva?

Voi ce ați uitat că știți să faceți?