Adevărul despre singurătate.
“Cu cât stai mai mult singur, cu atât mai mult începe să-ți placă. Și cu atât mai greu îți vine să trăiești alături de altcineva”, mi-a spus cineva, la un moment dat. Recunosc: sunt o persoană care se încăpățânează să creadă că nu suntem hărăziți să trăim singuri, că rostul sufletului este un alt suflet, chiar dacă asta nu-l face nici mai fericit, nici mai plin, nici mai complet, ci, poate, doar mai puțin înspăimântat.
Așa că, mirat, am prins a privi cu mai multă atenție în jur, către oameni și relații lor. Iar dacă la început am crezut că este vorba de cazuri izolate, iar mai apoi am sperat că este doar o modă răspândită printre cei mai tineri, am sfârșit prin a accepta că sunt o mulțime de oameni în această situație și că vârsta nu este un criteriu. Și că, deși dorințele lor spun altceva, există o “comoditate a singurătății” care învinge. De fiecare dată.
Iar singura explicație pe care o am deocamdată – explicație subiectivă, desigur – este aceea că acestor oameni le e teamă. Le e teamă să își dezgolească sufletul. Le e teamă că vor putea fi răniți…
Buna ziua. Am citit insemnarea si am vazut filmuletul si nu cred ca lucrurile stau chiar asa (ma refer la comoditatea singuratatii). Fiecare cauta in celalalt un minim de atribute cu care sa fie compatibil, dupa care, pe aceasta baza, se poate construi. Nu cred ca singuratatea poate reprezenta o stare comoda.
Teamă pe dracu!
Lehamite de oameni prefăcuți, da!
Și dezamăgiri, ca oricât ai fi de sincer și oricât ai da,ajungi sa iti fii autosuficient,nu pentru ca-ti este mai comod,ci pentru că nu mai poate profita nimeni de tine!