El, Nichita…
Vederea lumii se-ndumbrea, când noi
ne sărutam în piețe și în scuaruri
Un aer mat ne-nfășura, și nimeni
nu ne-a lovit vreodată cu privirea.Doar steaua neagră a părului tău scurt
Îmi atingea cu clinchet stins, un umăr,
și toți credeau că bate-n arbori ora
când soarele apune la amiază.Și păsări mari se coborau pe bănci
și pe statui, pe cabluri peste iarbă…
Luceau intens, presate de-un cer
pe care-l începea iubirea noastră.Nichita Stănescu,
Sărutul
minunat… intrebare intrebatoare.. a cui e fotografia, ca-i tare faina!;)
nu am reusit sa descopar autorul.