Ideea ”web 2.0 sau noul povestitor” s-a născut ca o reacție-răspuns la interesecția a două întrebări importante pe care mi le-am pus înainte de întâlnirea Webcultura:
1. Ce este greșit la PR-ul cultural online astăzi?
2. Cum mi-ar plăcea să decurgă lucrurile în această privință?
Înainte de a explica expresia, vreau să fac un exercițiu de deconstrucție a expresiei ”PR cultural online”, mai exact să aduc un pic la înaintare acest ”online” pentru a vedea în ce se aventurează PR-ul, fie el cultural sau nu.
[citat]Cum ar trebui să comunice instituțiile culturale[/citat]
Lumea virtuală, mai specific web 2.0, este un teren foarte fragmentat, dar și abundent, din punct de vedere informațional. Pentru că resursele de timp sunt limitate, utilizatorul fie este selectiv în activitatea sa, fie își va risipi atenția într-o mie de părți. Și nu e de învinovățit. Cei care utilizează web 2.0 ca instrument de PR sunt responsabili să comunice foarte bine pentru a atrage și implica publicul. Iar în cadrul următoarei discuții, o să limitez domeniul PR-ului la cel cultural și chiar mai specific decât atât: PR-ul pentru public. Cum ar trebui să comunice instituțiile culturale (în special muzeele și galeriile) cu publicurile țintă în mediul online?
Eu aș propune ideea de poveste, nu doar ca promovare dar și ca mod de interacțiune cu publicul. De ce? Pentru că așa cum o percep eu, experiența culturala presupune mereu dorința de a descoperi, de a ști, de a face conexiuni, de a înțelege și trăi senzații noi – cunoaștere în profunzime. Măcar actul cultural să fie unul deplin, revelator, într-o lume în care înghițim doar frânturi de informație. Nu încerc să spun că promovarea ar trebui să dea de gol întreg procesul de înțelegere al experienței culturale, dar că ar trebui să știe cum s-o facă incitantă și cum să faciliteze accesul publicului la ea.
Comunicarea ca poveste presupune următoarele:
1. Să ofere mai mult decat informații pur si simplu – să le pună în context, să creeze conexiuni, să ofere detalii și nu în ultimul rând, să facă acest lucru în mod interactiv. Așa cum povestitorul aplică formula magică pentru a-și invita ascultătorii în poveste iar apoi îi angajează complet, prin analogie promovarea trebuie atragă atenția publicului și să o mențină.
2. Să implice publicul emoțional – mai mult decât să se adreseze minții, povestea stârnește și emoții- acest lucru ar trebui să propună și promovarea.
3. Să ofere șansa angajării publicului în discuție – pentru cei cărora povestea le-a plăcut și au urmat îndemnul de a trăi experiența culturală în offline, să li se ofere oportunitatea schimbului de opinii, deoarece experiența la rândul ei trebuie discutată cu ceilalți vizitatori. Astfel de grupuri de discutii se pot iniția pe canale cunoscute și freceventate de public: Facebook, Twitter, blogurile instituției sau ale vizitatorilor înșiși.
Cred în ideea unui PR cultural online conturat în jurul ideii de poveste. De ce?
1. Pentru că apreciez lucrurile făcute sistematic și pe termen lung ca fiind cele mai bune, iar povestea reprezinta un cadru foarte bun în acest scop. Mai concret, pentru că o astfel de modalitate de prezentare câștigă publicuri diferite și le câștigă pentru mult timp.
2. Pentru că oferă posibilitatea de a descoperi și întelege în profunzime un eveniment/ instituție/proiect cultural, ceea ce înseamnă mult atunci când ai un public în general bombardat de informații – o poveste se ține mult mai ușor minte.
3. Nu în ultimul rând, pentru că povestea se completează și de către public; să nu uităm că, cel putin în cazul acesta, atât Web 2.0 cât și insituțiile culturale au la bază ideea de a crea o comunitate.
