Vivien Leigh, trandafirul britanic care-a căutat absolutul

Actrița care a avut totul și femeia care nu a păstrat nimic pentru ea a lăsat o pagină frumoasă în istoria cinematografiei.

De-a lungul carierei – începută ca o steluță atrăgătoare și încheiată de o actriță autentică -, a fost Scarlett O’Hara, Blanche Dubois, regina Cleopatra, dar și Anna Karenina, hoață de buzunare, dar și spioană, nobila favorită a reginei Angliei, dar și ființa rătăcită ce-și oferea favorurile oricui. Vivien a fost o femeie adevărată, care a știut că dăruind neîncetat iubire, o poți primi însutit înapoi. Și după aproape o jumătate de secol de la dispariția sa, Vivien Leigh (5 noiembrie 1913 – 7 iulie 1967) continuă să adreseze publicului declarația ei de iubire.

Toate datele ei naturale o conduceau spre ecran. Ochi verzi-albaștri, superbi, cu o privire când jucăușă, când malițioasă, o carnație alb-marmoreană, a cărei strălucire frapa încă de la prima vedere, un păr brun, bogat îi sporea puterea de seducție, iar silueta fină îi sublinia ținuta aristocratică. Născută, în Darjeeling, India, la 5 noiembrie 1913, Vivien Mary Hartley a primit har și frumusețe. Exotismul acelui ținut și-a lăsat, probabil, amprenta și în datele fizice ale uneia dintre cele mai celebre actrițe ale lumii.

Vivien și-a petrecut copilăria într-un spațiu încărcat de magie, aproape miraculos. Ferecată, de la vârsta de șapte ani, între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, micuța Vivien a păstrat între amintiri parfumul și farmecul plin de culoare al copilăriei, ce se va reflecta permanent în aspectul femeii de mai târziu. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de “argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.

După ce și-a ales un pseudonim – Vivien Leigh – își va dedica viața carierei. Joacă în câteva filme (Things Are Looking Up și The Village Squire), în care nici măcar nu apucă să fie văzută bine, că și trebuie să iasă din cadru. I se va încredința primul rol principal în Gentlemen’s Agreement (Regia: George Pearson) și se va face remarcată grație frumuseții sale fizice. Apoi, după Look Up And Laugh (Regia: Basil Dean), o peliculă lipsită de calități artistice, Vivien privește încrezătoare în steaua ei norocoasă; intuiția ei nu va da greș.

Următorul film, Fire Over England (Regia: William K. Howard), îi oferă posibilitatea de-a apărea și într-o altă lumină. Înnobilată nu numai de rol (juca Prima Doamnă de Onoare și Favorita reginei Elisabeta a Angliei), dar și înfierbântată de dragostea pentru Laurence Olivier, partener de film și iubit în viața particulară, Vivien este mai cuceritoare ca oricând. Filmul –  o atentă reconstituire a datelor istorice –  se impune ca o reușită a genului. Pentru britanici, Vivien Leigh devenise deja “un nume”.

După Dark Journey (Regia: Victor Saville), unde interpretează rolul unei irezistibile iscoade, care se-ndrăgostește de inamicul ei numărul unu, Vivien schimbă rapid registrul stilistic. Tot în anul 1937, va juca și în Storm in a Teacup, o comedie de moravuri, ce-i solicită lui Vivien o interpretare plină de umor și de ironie. Îndrăgostită nebunește de cuceritorul ziarist sosit în oraș, eroina – tălmăcită de Leigh – își va minți cu nonșalanță tatăl pentru a-și salva iubitul. O colaborare perfectă cu partenerul ei, Rex Harrison, va fi reluată și mai târziu, pe ecran.

Trecerea la dramă se dovedește, în acest moment, neinspirată. Astfel, filmul 21 Days Together (Regia: Basil Dean) rămâne o searbădă poveste de dragoste, a cărei neîmplinire este hotărâtă de destin. Următorul proiect, din 1938, A Yank at Oxford (Regia: Jack Conway), îi aparține marelui magnat hollywoodian, Louis B. Mayer, care decisese să înființeze o casă de producție în Anglia. Când află că rolul principal feminin i se încredințase unei tinere actrițe, abia ieșită de pe băncile Conservatorului de Artă Dramatică, Mayer izbucnește într-o criză de nervi. Totuși, Vivien reușește să finalizeze turnările. Culmea ironiei, regizorul George Cukor, aflat permanent în căutarea actriței potrivite pentru rolul Scarlett, îl însoțise pe Mayer în Europa. Văzând-o pe Vivien, declarase că  “e cu adevărat frumoasă, dar lipsită de temperament”.

Cu toate acestea, perseverența lui Vivien nu poate fi clătinată. Are zece roluri de film în patru ani (timp în care joacă și teatru, abordând repertoriul shakespearian). Actrița își rafinează stilul de joc, cultivându-și vitalitatea, ferindu-se de manierism și concentrându-se asupra nuanțelor personajelor. Rolul micuței cântărețe ambulante din St. Martin’s Lane îi aduce un succes real, iar personajul pitoresc îi dă posibilitatea de-a etala tocmai temperamental contestat de Cukor. Libby, fosta hoață de buzunare, este – în interpretarea lui Vivien – sălbatică și zbârlită, ambițioasă și obraznică, fără ca frumusețea ei aristocratică să poată fi ascunsă de hainele rupte și murdare. Acest contre-emploi îi pune în valoare talentul actoricesc ieșit din comun.Tocmai această disponibilitate artistică este cea care o va pregăti pentru prima ei mare izbândă cinematografică, de fapt,  pentru unul dintre cele mai spectaculoase succese din istoria filmului.

În anul 1938, într-un moment în care, la Hollywood, toate divele se luptau cu îndârjire pentru rolul Scarlett O’Hara, cel mai râvnit din istoria cinematografiei, Vivien Leigh, pe care o despărțeau de America nu numai Oceanul Atlantic, dar și stilul de joc, cultura, educația, mentalitatea și temperamentul, avea să semneze contractul cu producătorul David O’Selznick imediat după sosirea ei în Statele Unite. Fără a avea renumele lui Katherine Hepburn sau Bette Davis, chiar dacă nu avea bustul generos al Lanei Turner sau nu poseda misterul fatal al lui Joan Crawford, intră în cursa pentru acel rol.

La urma urmei, după criteriile americane, Vivien era, la ora aceea, doar o starletă. Fără discuție, era frumoasă, dar nimeni nu auzise, încă, de ea la Hollywood. Așa că, numai o șansă –  ivită o dată la un mileniu – a prilejuit întâlnirea dintre Selznick și Leigh. Astfel, enigmatica englezoaică a cucerit, spre uluirea americanilor, un rol ce devenise o problemă de “interes național”. Gone with the Wind reprezintă un salt spectaculos în cariera lui Vivien Leigh, ce îi va schimba statutul: actrița devenind star internațional.

Cu multă dezinvoltură, ea întruchipează un personaj voluntar și convingător, cu un temperamnet autentic și o frumusețe ce amuțește de încântare Hollywoodul. Scarlett devine un mit, iar Vivien este o divă, o adevărată stea. Oscarul de interpretare feminină nu întârzie să ajungă în mâinile ei, alăturându-se celorlalte zece asemenea premii cu care-a fost recompensat filmul. La 26 de ani, devenită o celebritate a merelui ecran, Vivien Leigh nu se mulțumește să obțină doar premiul Oscar și să capteze lumina reflectoarelor, ci caută să ajungă o stea de primă mărime.

(Premiul Oscar, 1940, acasă la Vivien Leigh)

Pentru a-și atinge scopul, ea își analizează stilul de joc cu spirit autocritic, își conștientizează greșelile și exagerările, își îmbunătățește opțiunile și învață să-și selecteze ofertele. Un traseu aproape inutil de urmat pentru o femeie aflată deja în epicentrul succesului, un traseu ce solicită eforturi supraomenești și crude renunțări. Numai că Vivien Leigh nu putea lăsa strălucirea de moment să-i estompeze valoarea.

Urmează o serie de producții care-i vor pune în valoare talentul actoricesc și frumusețea. În That Lady Hamilton, Vivien înfățișează publicului avid de imaginea unui personaj predestinat succesului: o fire temperamentală, plină de spirit, ce avea să-l subjuge pe unul dintre cei mai puternici bărbați ai lumii. Cu toate acestea, melodrama realistă o menține pe Leigh într-o poziție strălucită, dar nu-i oferă actriței posibilitatea de a-și valorifica ori șlefui măiestria interpretării. Nici rolul din siropoasa melodramă Waterloo Bridge (Regia: Mervin Le Roy) nu e de natură să-i îmbogățească performanțele, având pentru virtuozitatea ei eficiența pe care o melodie de muzică ușoară ar avea-o pentru o soprană.

Cu înțelepciune și detașare, Vivien descoperă, în timp, pericolul compromisurilor și încearcă să se îndrepte spre roluri substanțiale. În 1941, joacă – alături de Laurence Olivier – în Caesar and Cleopatra (Regia: Gabriel Pascal), mult mai vivace, oferind o variantă mai grațioasă și mai feminină decât cea pe care-o va face Elizabeth Taylor, în producția-kitsch (din 1963), sub îndrumarea lui Joseph L. Mankiewick. Vivien Leigh nu poate salva, însă, un film greoi și tributar textului, al cărui regizor se concentrase cu precădere asupra scenografiei. Mai grav, în 1948, actrița acceptă rolul principal din Anna Karenina, personajul aureolat de veridicitatea operei create de contele Tolstoi și de interpretarea genială a Gretei Garbo (în 1935). Regizorul Julien Duvivier expediază subtilitățile sufletului rus, iar Vivien își concepe personajul ca pe o victimă, exact acolo unde Garbo o învestise pe Anna cu energie. Filmul va fi un eșec.

Conștientă de pericolul unei sinucideri profesionale, Vivien Leigh își revizuiește opțiunile interpretative, mai ales că este foarte solicitată de partiturile din teatru.

În 1951, ea acceptă rolul pe care i-l oferă Elia Kazan în A Streetcar Named Desire, ecranizare a piesei lui Tennessee Williams. Filmul îi oferă posibilitatea întâlnirii cu Blanche Dubois, rolul vieții ei. După o maturizare artistică, actrița descifrează și redimensionează cu deplină înțelegere curajul și suferința personajului, pudorile și obsesiile din care dramaturgul o construise pe Blanche. Pentru rolul acestei eroine – întruchipare a vulnerabilității și a deznădejdii, a mândriei și a grației regăsite pentru o clipă –,  Vivien Leigh este răsplătită cu Oscarul pentru interpretare feminină și Cupa Volpi, la festivalul de la Veneția.

Cu toate că rolurile următoare, din The Deep Blue Sea, The Roman Spring of Mrs. Stone și Ship of Fools vor plasa această stea luminoasă într-o zonă a crepusculului și a debusolării, personajele sale nu vor fi lipsite de o grație maiestuoasă, ce însoțește indiferența mecanică, autodistructivă a unei actrițe, parcă, obosite.

În iulie 1967, în urma agravării tuberculozei de care suferea, la vârsta de numai 54 de ani, Vivien Leigh iese din scenă. O plecare timpurie și nedreaptă vine să contrazică generozitatea cu care destinul o copleșise pe delicata actriță britanică.

Numai că revanșa ei există: dincolo de timp, Vivien Leigh își fascinează spectatorii, care îi redesoperă strălucirea nealterată și strania dăruire cu care își asculta glasul interior al forței sale artistice.