Accesul fiecăruia dintre noi la propria identitate este, la urma urmelor, dureros și surprinzător de mărginit.
Oricât am crede în educație, perfecţionare, maturizare, evoluţie, influenţă benefică, oricât efort am depune pentru a ne cizela eul, precum un sculptor, în cele din urmă există o limită în tot ceea ce putem face.
Se pare că fiecare avem, subiectiv, o Veneție a noastră, prin care rătăcim uneori obosiți, regretând tot ceea ce am vrea să fi făcut altfel. Există, de asemenea, şi un loc sigur, un teritoriu al certitudinilor ce ne apără de friabilitate; însă multe lucruri le percepem abia prin finitudinea lor, marea pierzându-și sensul în absenţa ţărmului. Aşa putem înţelege de ce nu e deloc simplă, cum ar părea iniţial, migraţia veneţienilor din lagună.
Veneţia favorizează iluzii care nu făgăduiesc nimic în afară de o beţie ușoară a simţurilor căreia să i te dedai, de bunăvoie, prizonier temporar. Aici, timpul nu are nicio măsură. Un an nu contează; zece ani nu (mai) înseamnă nimic. Să nu socoteşti, ci să creşti precum arborele pe care seva nu-l grăbeşte, care rezistă marilor furtuni ale primăverii fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu mai vină.
Chiar și un spirit lucid sfârșește prin a se molipsi de o pasiune din care s-a născut Veneția și care lasă urme în credinţa noastră despre ce este îngăduit şi ce nu. Viaţa este, de fapt, acea izvorâre de fapte, de gânduri şi de simţiri peste care te îmbrânceşte mereu “nu-ştiu-ce”.
Este răsplata celor ce zăbovesc dincolo de alergătura voioasă a unei călătorii, recidivând într-o singurătate în care renasc iubirile şi păcatele. Vorba lui Meursault din Străinul… “suntem întotdeauna puţin vinovaţi”.
