“Un suflet deschis, cu o sensibilitate veșnic în stare de alarmă”

Amza Pellea: “Mi se pare că e o trăsătură specifică poporului român acest “a face haz”, câteodată chiar de necaz”.

“Eu consider că nu există nicio deosebire între dramă și comedie. (…)Mie mi se pare că este vorba de același lucru, dar care este privit din alt unchi de vedere. Sunt convins că orice întâmplare poate fi povestită în așa fel încât să stoarcă și lacrimi și hohote de râs. Mi se pare că e o trăsătură specifică poporului român acest “a face haz”, câteodată chiar de necaz.

Țin minte, m-am întâlnit odată cu un neamț care îmi povestea o excursie a lui în România pe la mânăstirile din nordul Moldovei și cum i s-a stricat lui motorul și a trebuit să se ducă la nu știu ce autoservice. Și eu tot așteptam, povestindu-mi, să văd care e poanta. Nu era nicio poantă: era o tragedie shakespeariană tot ce povestea el. Și mi-am dat seama câtă diferență este între un astfel de punct de vedere asupra vieții și altul povestit de un român care îmi povestea un accident, leșinat de râs, în care el își rupsese un picior, ălălalt trei coaste… Zice: “Da’ nenoricitu’ de ală care-a stat în spate nu mai avea niciun dinte-n gură și nu-nțelegeam ce spune!”. Și el îmi povestea toată această dramă, acest accident, dar, cum să spun, luat pe partea cealaltă. Totul era de un haz nemaipomenit, cum ăla vroia să le spună ceva și nu putea că-și rupsese doi dinți sau trei dinți din față. Și mi-am dat seama (… viața poate fi privită – nu doar din două puncte de vedere – dintr-o infinitate de puncte de vedere. (…)Un actor trebuie să joace orice. De asta e o meserie extraordinară: un actor trebuie să fie în stare să facă absolut orice (…)și să fie credibil și într-un voievod și într-un țăran și într-un om slab și într-un om puternic și într-un borfaș și într-un jurist. Asta e meseria noastră.”

Sfaturi pentru un tânăr actor

“În primul rând, un suflet deschis, cu o sensibilitate veșnic în stare de alarmă, care să înregistreze, ca un seismograf de cea mai mare precizie, orice durere și suferință omenească. În al doilea rând, o dragoste de meserie care să-l ducă până dincolo de, cum să spun eu, sacrificiu personal. Pentru că odată intrat în această meserie, după părerea mea, nu-ți mai aparții. Ești un exponent pe care lumea îl crede – și așa e! – al său și vrea să se comporte ca atare. De aceea e o meserie superbă, dar care însă cere multe renunțări.”

Amza Pellea (7 aprilie 1931 – 12 decembrie 1983), într-un interviu din 1981 cu Tudor Vornicu (29 ianuarie 1926 – 2 aprilie 1989)