Suntem mai aproape de adevăr când suferim. Atunci, tot trecutul se dă la o parte ca o cortină, pregătind scena pentru noul act- unul mai strălucit decât cel precedent.
Suntem dependenți de propriile lecții de viață, pe care noi înșine ni le predăm.
Și, ori de câte ori ne cerem socoteală pentru greșelile de ieri, devenim nostimi în felul nostru…
Ne proiectăm dialogurile dincolo de toate poveștile care s-ar fi putut întâmpla odinioară și reparăm iluzoriu replicile pe care ar fi trebuit să le dăm inițial- ștergându-le sau, dimpotrivă, umplându-le cu mai mult zel. Dar actorii rămân angrenați în același spațiu inert și de nerecuperat al timpului ce-a fost…
Mare ne mai e mirarea atunci, multă energie constatăm că am risipit fără rost și, de necaz, iar sacrificăm lacrimi, însă în zadar…
Ne-am ridicat zidurile prea înalte acum ca să ne mai ajungă vreo amintire sau chiar vreo frântură de prezent, iar porțile s-au închis în noaptea lor.
Plecați în aceeași depărtare lăuntrică, așa încât să nu fim de partea niciunei epoci, pisăm pe hârtie ultimele rămășite de regret care ne mânjesc degetele în cenușa lor…
E târziu acum…
Constatăm că nu trecutul năvălea peste noi, ci, de fapt, noi îl invadam pe el, în cautarea a ceea ce n-am fost niciodată.
Dar azi? Azi ce suntem?
Povești neîncepute, sau pagini în curs de a fi scrise?…
Unde ne-a rămas prezentul? Adineori îl văzusem atârnând într-o picătură de cerneală întinsă, ca o coadă de meteorit răzbunător…
Dar pacea a început deja.
Dintr-o înclinare de ființă, suntem cu un pas mai aproape de ceea ce am putea fi mâine, însă pentru asta avem nevoie de prezent.
Pe el l-am cam abandonat în ultima vreme, alungându-l pe străzi rătăcite și reci…
Să-l îmbrăcăm și să-l primim din nou în casă…
