Din groaza de a nu repeta greșeli ajungem să ne transformăm în cei pe care i-am urât cel mai mult. Pierdem din vedere ceea ce ne-a cauzat rănile sufletești și nu mai suntem în stare decât să ținem cont de propria rană sângerândă, uitând cum noi înșine ne-am aruncat, poate, înspre lama cuțitului și-al său tăiș.
Devenim însetați de răzbunare, ca și când răscumpărarea propriului suflet se face prin tâlhărirea celuilalt. În clipele de cea mai mare disperare ar fi mai sănătos, poate, să ținem minte că nu suntem, fiecare, decât instrumente…
Mantra de zi cu zi se schimbă pe nesimțite și ne trezim că suntem de-odată străini în casa vieților noastre. Ajungem nu doar să ne spunem obsesiv, să ne repetăm fără discriminare aceleași lucruri, ci și să le credem: oglindă, oglinjoară, care mai ești tu al meu psihic și-ale sale proiecții, când te-ai tulburat atât de tare?
Poate că, cel mai grav, este faptul că uităm să ne mai punem întrebări – nouă înșine despre noi. Ne luăm prea tare în serios, construindu-ne din nisip ud și din noroi infertil, care, atunci când se usucă și se întărește la lumina și căldura propriilor vorbe goale, ajunge de fapt să se crape, fărâmițându-se și deformându-se cu fiecare nouă udare.
Stingem lumina din camerele ochilor și facem loc întunericului să se întindă, creând o veritabilă noapte a minții. Iresponsabili și deresponsabilizați, ne hrănim de-acum numai cu amăgiri, deși ne este o groază cumplită de bezna în care ne scăldăm indecent.
N-o recunoaștem, însă, căci ne e rușine, iar ce ne face să ne fie rușine ne-nfurie – și-ar fi chiar culmea, acum, să ne evervăm pe noi înșine! Să ne luăm pe noi, singuri, la palme?
Un duș rece cu siguranță că ne-ar trebui, ne-ar prinde bine o săpuneală existențială și o tăvăleală din care să ne trezim la realitate, să ne spălăm pe ochi de toată spoiala nerușinată a bălăcăriei de sine în care ne complacem din frică și slăbiciune a eului.
Ne-ar prinde bine ca, în loc de aceleași amăgiri repetate la nesfârșit și în care tot nu credem, să ne repetăm că nu ceilalți poartă vina devenirii ființelor noastre: nici mama, nici tata, nici vreun profesor ori amic – nu, doar noi, noi noi noi și-atât! Ce-avem de pierdut atât de drag, dacă demnitate tot nu mai avem?
Pe ce ajungem să ne vindem sufletele, oameni buni? Pe-o mână de câți gologani supuși inflațiilor de tot felul și devalorizărilor arbitrare?
Poate că este nevoie să reînvățăm să ne ștergem pe picioare atunci când intrăm în propria casă a sufletului. Și să nu mai cârtim atât de mult când ne punem la treabă pe noi înșine. Să mai facem lucrurile și drept, chiar dacă nu se uită nimeni.
Să ne reparăm un pic erorile, că nu-s doar fisuri în asfalt…
