Și uite că se întâmplă din nou. Cuvinte, sintagme, fraze lungi îmi aleargă prin minte, într-un tumult copleșitor. Aș vrea să nu le mai aud, aș vrea să le inchid undeva să mă lase să dorm. Fug de ele cu disperare, dar în noaptea asta simt că nu mai pot câștiga în fața lor, și trebuie să mă ridic și să le dau ce îmi cer. Delirul asta pe care mi l-am indus cere prea multe cuvinte.
Lumea compensatorie pe care am zugrăvit-o fără efort în mintea mea începe să mă acapareze, și câteodată am senzația că mi-am pierdut mințile.
Dar stai liniștit, tu nu ești aici pentru că trebuie să fii. Tu ești aici doar ca să nu fie el. Pentru că doare mai puțin așa. Vezi tu, asta nu are cum să doară. Pentru că tu nu ești tu, cel autentic, ești doar cel pe care l-am construit eu.
Tu, cu rimele tale perfecte pe acorduri de Radiohead, cu lumea ta de poezii și romane, cu paharul tău de vin roșu și cu puloverul maro, tu în orașul tău boem și perfect de muzică și cuvinte.
Și știi ce e ciudat? Că rimele nu m-au atras niciodată cu adevărat. Rimele însemnă tradiționalism, rigoare, disciplină, de cele mai multe ori o constrângere inutilă. Nimic nu se compară cu puterea versului alb. Însă ale tale îmi plac, mișcă ceva în mine. Le ascult seara în pat și zâmbesc. Din închipuiri,din amintiri.
Vrei să auzi ceva ilar? Uneori te invidiez. Tu faci totul să pară atât de simplu. Tu ai scris cuvintele ale ape care puteam foarte bine să le scriu eu. Dar nu am făcut-o. Ce păcat ! Eu va trebui să caut combinații de cuvinte, și mă tem că nu am talentul și farmecul tău. Da, te admir atât de mult încât te invidiez cumplit. Tu poți să faci orice banalitate să sune genial. Și totuși stau noaptea în pat și te ascult. Doamne, cât poți fi de perfect în închipuirile mele.
Spune-mi, ce aș putea eu să scriu și nu s-a mai scris deja? Întrebarea asta mă ucide tot mai mult cu fiecare zi care trece și în care nu scriu nimic. Dar nu, nu am de gând să-mi risipesc cuvintele așa, ar fi nesăbuit din partea mea, nu crezi? Am nevoie de ele pentru altceva.
Și ce aș putea eu să vizez mai mult decât visează alții? Mă întreb uneori dacă nu cumva e o dovadă de mediocritate și ignoranță să mă consider atât de specială.
Spune-mi tu, probabil că tu ai răspunsul la toate întrebările de genul. Dar dă-mi un răspuns concret, nu specula nimic din teoriile tale existențiale, cu introduceri și paranteze interminabile.Ți-am mai spus că nu e nevoie de asta, eu înțeleg și știu. Indiferent ce îmi spui, am să cred, promit că am să cred tot. Am nevoie să cred.
Dar stai liniștit, tu nu ești aici pentru că trebuie să fii. Tu ești aici doar ca să nu fie el. El mi-a spus că ar trebui să scriu, și inițial am vrut să scriu despre el, apoi am făcut transferul afectiv și m-am hotărât să scriu despre ține. Vezi tu, e mai simplu așa. Doare mai puțin. Aproape deloc. Pentru că zâmbesc, și zâmbetul asta nu doare.
Și uite așa se face din nou dimineață, și văd cerul roșu cum se luminează prin rochia mea cu flori atârnată pe balcon, și aud cum ciripesc păsările și plânge o pisică, aud ceasul care o să sune mâine mult prea târziu, aud dimineața de iunie și respirația grea a viitorului meu incert , aud vocea ta peste vocea mea și muzica… in cântece.
