La nuit de feu.
“Îmi schimbasem concepția despre călătorie: destinația contează mai puțin decât renunțarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiați, vecini, obiceiuri, dorințe, opinii, pe tine însuți. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităților infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ți pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că știi și să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieșit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje și fără țintă.” (Éric-Emmanuel Schmitt)
Scrierile lui Éric-Emmanuel Schmitt, care tratează subiecte tragice (Oscar și Tanti Roz, Evanghelia după Pillat, Otrava iubirii), dramatice (Femeia în fața oglinzii, Domnul Ibrahim și florile din Coran) sau doar tensionate (Elixirul dragostei) emană dragoste și răspândesc împăcarea, fără pathos sau disperare. În cartea sa autobiografică, Noaptea de foc, organizată în șaisprezece capitole și un epilog, mărturisește încercările prin care-a trecut pentru a-și descoperi “calea”.
Totul a început cu o expediție în Algeria /Hoggar, când tânărul în vârstă de 28 de ani nu se simțea împlinit cu rolul de profesor de filosofie și s-a hotărât să scrie un scenariu pentru filmul documentar despre misticul Charles de Foucauld (întemeietorul așezământului din Assekrem). Îndată ce-a pășit în Tamanrasset, s-a îndrăgostit de acele nesfârșite întinderi africane, iar expediția va deveni un adevărat voiaj inițiatic. Orice frază banală creează o buclă de interogații în mintea tânărului absolvent de Filosofie.
În pofida condițiilor dificile (liniștea, toropitoarea arșiță, un trai semiprimitiv, epuizantele marșuri prin nisip), Éric-Emmanuel găsește un prim suport moral în companionii săi, mai ales în persoana lui Abayghur, ghidul băștinaș, devenit “complicele” său, chiar dacă nu împărtășeau nici măcar un limbaj comun. Acesta se izola pentru a se ruga, stârnind curiozitatea și fascinația junelui european (“La tuaregi, femeile dețin funcțiile nobile, păzitoare ale legilor, preotese ale scrisului, paznice ale culturii. Puține popoare respectă atât de mult femeile”). Fiu al unui ateu, Éric-Emmanuel constată, în acel spațiu, că limbajul nu se poate limita doar la cuvinte.
Éric-Emmanuel pendulează între certitudinile sale, concepțiile profesorului de filosofie și temerile interioare timp de cincisprezece zile în care trăiește precum un nomad, mărșăluiește sub soarele torid și doarme sub cerul liber, înfruntând pericolul nopții deșertice, scorpionii din umbră și oboseala fizică. Insomniac încă de la o vârstă fragedă, din perioada în care și-a pierdut bunicul adorat, acum înțelege originea acestei lupte. I se spusese că bunicul său “adormise pentru totdeauna”, deci, a dormi ajunsese echivalent cu a muri. Încet-încet, în acel mediu arid, eminamente ostil, percepțiile și raționamentele sale capătă alte contururi (“Există hazard ? Nu e mai degrabă numele pe care-l atribuie realității cei care vor să ignore destinul?).
Urmează confruntarea cu interogațiile: “Unde este Dumnezeu ?” și acele interminabile dispute filosofice cu Ségolène/“la catho”. Neliniștea crește și din pricina intervențiilor botanistului raționalist, Thomas, mereu sigur pe cunoștințele sale științifice. Acesta considera credința în Dumnezeu mai periculoasă decât obscurantismul (“Adevărul rămâne inaccesibil, nu există decât adevăruri provizorii, tentative de adevăr. În fond, această teorie nu e decât felul în care modernitatea își trăiește ignoranța”).
Pe măsură ce călătoria se apropia de atingerea țelului, întrebările se acumulau pentru Éric; cele mai multe dintre ele rămânând, însă, fără răspuns (“Zeii se schimbă, se succed, mor, la fel și modelele cosmologice, singura care supraviețuiește fiind ambiția de a explica”). Adevărata călătorie constă în confruntarea imaginarului cu realitatea, dacă un călător nu speră, nu va avea parte decât de ceea ce ochii îi vor oferi, traseul nu trebuie să fie un banal proces-verbal, ci o transformare și, chiar, o împlinire.
Paginile cărții ajung un veritabil ocean de serenitate pe măsură ce naratorul descifrează rostul călătoriei sale inițiatice; printre interogații, temeri și chiar angoasă, regăsim bucurie, calm și pace lăuntrică. Nimic nu este întâmplător în aceste descrieri, fiecare dintre personajele secundare își are rolul său/mesajul pentru autor. Donald, surferul american este clișeul în stare pură pentru reprezentarea lumii materialiste și mercantile, așa cum Marc și Martine sunt genul de persoane “terre à terre”/bine ancorate în realitatea imediată. În densitatea liniștii deșertului, aproape sufocat de arșiță, viitorul scriitor va trăi o experineță ce-i va marca întrega existență.
Îndepărtânu-se de Sahara, după ce a escaldat muntele Tahat, dispare din aria de vizibilitate a grupului din care făcea parte. După căderea nopții, exilat fără șanse, trăiește un “extaz mistic”(“Noaptea revelației mă făcuse să trăiesc în armonie cu mine însumi; trupul, inima și rațiunea vibrau acum pe aceeași lungime de undă, în loc să meargă fiecare pe drumul propriu”). În această stranie experineță, din mijlocul naturii, întâlnirea dintre o creatură umană și Creator, îi smulge lui Éric-Emmanuel Schmitt două captivante capitole în care utilizează un întreg arsenal de mijloace artistice pentru a descrie acea “noapte de foc” (“Feu! Soleil ardent Je brule, je fusionne, je perds mes limites, j’entre dans le foyer. Feu”).
Nu vom avea parte de lungi și amețitoare pagini à la Pascal sau Sfânta Thérèse d’Avila, ci mărturiile unui om bine racordat la epoca contemporană. După ce-a fost recuperat de companionii săi; trezit definitiv, prima rugăciune pe care-a rostit-o a fost cea scrisă de eremitul Charles de Foucauld . Cu distanța celui care meditează fără încetare, de aproape treizeci de ani, Éric-Emmanuel Schmitt ni se dezvăluie, fără false pudori, într-o narațiune cu o puternică notă personală. Autentic căutător al lui Dumnezeu, autorul este pe deplin convins că L-a găsit în mijlocul Saharei și aplică ceea ce îl învățase ghidul Abayghur: să nu uite ceea ce este de neuitat /“ne pas oublier l’inoubliable”.
Ne rămân mărturie paginile în care atingem cu degetele aventura sa de sub stele, din acea noapte de găsire a eternității (“Ce m-a învățat El? Totul are un sens. Totul este întemeiat”). Grație stilului său (fraze lungi, bogate, vizuale, contrapunctate de cuvinte scurte, propoziții eliptice de predicat augmentând, astfel, efectul de gravitate) lectura devine accesibilă, iar emoțiile se degajă din paginile parcurse. Epilogul împlinește acest opus seren și îndeamnă la meditație, cât și la toleranță (“O noapte pe pământ m-a făcut să întrevăd veșnicia. Totul începe”).
Noaptea de foc/La nuit de feu se constituie drept un răspuns pentru cei care simt nevoia de-a afla, într-un ritm vioi și concis, circumstanțele și consecințele unei experiențe mistice, fără ca autorul să forțeze convingerile cititorului. Această profundă meditație asupra sensului existenței umane își găsește imediat calea spre sufletul și mintea celui deschis să primească lumina, fie și-a unei “nopți de foc”.
