Thomas Merton (1915-1968) este un scriitor excepțional, autor al unor cărți de neocolit în spiritualitatea catolică a secolului XX, dar, spre sfârșitul vieții devine destul de controversat în privința corectitudinii dogmatice a lucrărilor sale.
The Seven Storey Mountain, 1948, The Tears of the Blind Lions, 1949, Waters of Siloe, 1949, Seeds of Contemplation, 1949, The Ascent to Truth, 1951, Bread in the Wilderness, 1953, The Sign of Jonas, 1953, The Last of the Fathers, 1954, No Man is an Island, 1955, The Living Bread, 1956, The Silent Life, 1957, Thoughts in Solitude, 1958, sunt catolice și ar trebui citite cu creionul în mână pentru că au schimbat destinul multor oameni (convertiri, vocații sacerdotale).
Totuși, începând cu 1966, Merton critică acid Occidentul și valorile sale, se îndepărtează de doctrina catolică și caută răspunsuri în spiritualitatea asiatică (daoism și budismul zen): Conjectures of a Guilty Bystander, 1966, Mystics and Zen Masters, 1967, Zen and the Birds of Appetite, 1968, The Way of Chuang Tzu, 1969, The Asian Journal of Thomas Merton, 1973, ar trebui citite cu prudență pentru că autorul lor nu mai este catolic decât cu numele.
Din fericire, cartea apărută la Editura Galaxia Gutenberg, “Noi semințe ale contemplării“ (New Seeds of Contemplation) reia și amplifică o lucrare serioasă din 1949, corectă din punct de vedere doctrinar. Și nu doar că e catolică, dar este și mistică pe deasupra: adică perfectă pentru oricare zi a anului…
Avertismentul împotriva unora dintre cărțile lui Thomas Merton este important pentru că acest călugăr trapist american face parte din categoria scriitorilor-seducători, cei care reușesc să convingă, indiferent ce ar scrie sau cum. Ceea ce poate fi periculos.
Revenind la cartea de față, autorul prezintă, sub forma unor scurte eseuri, detalii dintre cele mai diverse (și mai surprinzătoare pentru cititorul neavizat) despre contemplație și experiența contemplativă.
“Viața interioară și contemplația sunt lucrurile de care avem nevoie cel mai mult – vorbesc numai despre contemplația care pornește din iubirea de Dumnezeu“, scrie Merton în Nota autorului. Este o afirmație suficient de puternică pentru a-l convinge pe cititor să pornească în aventura lecturii și a înțelegerii.
Semințele înțelepciunii lui Merton sunt, adesea, paradoxale, dar paradoxul este singura cale prin care, lingvistic și conceptual, se poate exprima inexprimabilul (căci, în experiența contemplativă, despre asta e vorba).
“Viața în contemplație implică două niveluri de conștiență: primul este perceperea întrebării, iar cel de-al doilea perceperea răspunsului. Deși sunt două planuri separate și foarte diferite, ele reprezintă de fapt conștientizarea aceluiași lucru. Întrebarea este, în sine, răspuns. Iar noi înșine suntem cele două deopotrivă”.
Cartea lui Merton, de-a lungul celor 267 de pagini, este străbătută de firul roșu al acestei idei: “Trebuie să învățăm să realizăm că dragostea Domnului ne caută în fiecare situație și ne dorește binele“.
Nefericirea noastră, aparent infinit variată, are de fapt o singură cauză, susține Merton: răspuns inadecvat la iubirea permanentă, personală, totală a lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ne preocupe „plăcerea sau succesul“, nici “sănătatea sau viața sau banii“, cu atât mai puțin “durerea, ratarea, boala, moartea“. Singurul răspuns dat lui Dumnezeu ar trebui, indiferent de circumstanțe, să fie acesta: “unica mea dorință și bucurie ar trebui să fie aceea de a ști că «Astfel este lucrul pe care Dumnezeu l-a voit pentru mine. Aici se găsește dragostea Lui și acceptând aceasta Îi pot da înapoi iubirea, și pe mine împreună cu ea»”.
Pentru lumea în care trăim, anonimizată și hiperconformistă (culmea, în numele individualismului hedonist!!), Merton oferă acest avertisment cu valoare de profeție: “Problema sanctității și a salvării este deci problema revelării sinelui meu adevărat, legată de nevoia ca eu să aflu cine sunt”. Iar asta, dragi adolescenți, nu ține nici de modă, nici de machiaj, nici de tunsoare, nici de smartphone sau tabletă, nici de vilă sau mașină, nici de job sau cont în bancă…
Și tot despre omul contemporan: “Nu îi pasă, nu aude, nu gândește. Nu acționează, ci este împins să acționeze. Nu vorbește, ci produce sunete convenționale, atunci când este stimulat de alte sunete corespunzătoare. Nu gândește, ci emite clișee”.
Un alt avertisment se adresează celor care caută contemplația fără să aibă habar ce presupune ea: “Auto-hipnoza este exact opusul contemplației“.
Care este otrava perfectă în orice timp și în orice loc? Sentimentul de ură. “Ura puternică și fericită nu își dă seama că distruge și consumă chiar eul care urăște, iar nu obiectul urii sale. Ura, sub orice formă, este autodistructivă și chiar dacă triumfă fizic, ea triumfă spre propria sa ruină spirituală“.
Un sfat plin de iubire pentru aceia dintre moderni care tânjesc după Dumnezeu și pacea Lui, care în zgomotul orașului visează în secret la tăcerea contemplativă: “Păstrează-ți ochii curați, urechile în liniște și mintea senină. Respiră aerul lui Dumnezeu. Dar dacă trebuie să trăiești într-un oraș […] nu te tulbura, ci acceptă toate astea ca semn al iubirii lui Dumnezeu. […] Amintește-ti compasiunea față de oamenii care au uitat până și noțiunea de solitudine. Tu cel puțin știi că există și că este sursa păcii și bucuriei. Tu mai poți spera să trăiești acerastă bucurie“.
Despre politica și societatea modernă, autorul scrie o singură frază – pe deplin lămuritoare: “Dacă vrei să înțelegi istoria politică și socială a amului modern, studiază iadul“.
În această carte, călugărul trapist dă o foarte frumoasă definiție a credinței: „Dar mai presus de toate, credința este deschiderea ochiului interior, a ochiului inimii, pentru a se umple de prezența luminii divine. În ultimă instanță, credința este singura cheie a universului. Înțelesul ultim al existenței umane și răspunsul la întrebările de care depinde întreaga noastră fericire nu pot fi găsite în lipsa ei“.
Merton continuă tradiția intelectuală a catolicismului, operând, chiar și într-o carte scrisă pentru publicul larg, cu distincții teologice și filozofice de mare finețe, cum ar fi aceea dintre (I) anima sau psyché – “sufletul animal”, (II) animus sau noûs – “rațiunea, principiul activ, conștient, luminat“ și (III) spiritus sau pneûma – “omul unificat, trezit la viață, inspirat de Dumnezeu“. Iar frumusețea echilibrului celor trei (indistincte numeric) îi evocă analogia cu persoanele Sfintei Treimi. Și ni se reamintește tuturor un adevăr fundamental (astăzi perfect ignorat): “A dori pe Dumnezeu este cel mai fundamental din toate dorurile omenești. Este chiar la rădăcina oricărei căutări a fericirii“.
Adevărata definiție a libertății (care nu este nicidecum manifestarea capriciilor personale) are legătură cu Dumnezeu, pentru că este darul Lui: “Cea mai simplă definiție a libertății este aceasta: libertatea înseamnă capacitatea de a face voia Domnului“.
Ca orice contemplativ adevărat, Merton prețuiește în mod absolut acest enigmatic dar al lui Dumnezeu, menit mai degrabă pentru Împărăția Cerurilor și de care foarte puțini oameni se pot bucura pe pământ: “Cum Dumnezeu a orânduit contemplația ca adevăratul nostru element definitoriu, prima întâlnire cu savoarea acesteia ne izbește prin inedit dar în același timp printr-un sentiment ciudat de familiar“.
“Noi semințe ale contemplării“ este o carte frumoasă, edificatoare, enigmatică și dătătoare de speranță, într-o lume tot mai zgomotoasă, mai grăbită, mai lacomă, mai crudă…
