THIS IS 40 sau viata la 40 de ani

Mă simt, la 40 de ani, mai aproape de mine însumi. Până la o anume vârstă ești în căutarea ta, mai degrabă străin de interiorul tău. Ceea ce te apropie de tine în mod substanțial sunt mai degrabă suferințele. În bucurie trăim mai superficial, bucuria, prin definiție, are o orientare extrovertită, pe când suferința te interiorizează mai mult, te convertește la tine însuți. Simt că știu să trăiesc în comuniune, dat fiind că, în prealabil, am învățat să îmi asum singurătățile. Cine nu știe să fie singur, cu sine însuși, nu va percepe în mod just comuniunea cu ceilalți. În ultimă instanta, vorbind în acești termeni, un singur lucru rămâne important: a fi aproape de cei pe care-i iubești, a fi cât mai aproape de ceea ce ești, dincolo de toate măștile sociale, a fi în armonie cu sinele tău.

Făcând bilanțul primei jumătăți, descopăr în mod asumat câteva regrete: regretul binelui, uneori, nesăvârșit, al iubirii, uneori, nemărturisite și al timpului irosit, nu odată, cu explicații inutile. Va trebui să îndrept asta.

Am vârsta biologică de 40 de ani. Psihic mă plasez mai avantajos, mă simt mai tânăr! Forța creatoare a sufletului nu are nicio legătură cu vârsta. Verdi a scris Aida la 58 de ani, iar Othello la 73. Don Quijote si-a inceput aventurile după 40. Cariera, banii, status-ul social, nu reprezintă singura unitate de măsură a vieții. Însușirea de a râde din tot sufletul, de a te bucura cu întregul tău de frumusețea nevăzută a vieții, însușirea de a iubi, puterea de a ierta, nu depind de vârstă! Când realizezi prima dizarmonie între vârsta biologică și cea sufletească, intre vigoarea argumentativă și răbdarea de a asculta e semn că spiritul tău se așază pe spinarea unui munte mai înalt de unde privind, în depărtare, cu palma dreaptă pusă strașină la ochi, vezi totul mai limpede, realizând că numai trebuie să dovedești nimănui nimic, ci doar ție insuți.

Am devenit, oare, putin mai înțelept? Nu știu, poate putin mai dumirit! A trăi înțelept înseamnă a trăi în echilibru, fără a cauta să elimini polaritatea dintre bine și rău, dintre singurătate și comuniune, dintre plăcere si suferință, înseamnă, mai mult, a transcende virulența conflictului bipolar și a accepta în mod echilibrat alternanta permanentă dintre ele.

În ciuda unei neliniști de ordine metafizică, în pofida aproape constantă a perplexităților de fiecare zi, îmi rămâne așezarea unei concluzii ferme: viața nu este o invitație la vals sau o promisiune a fericirii, este, mai degrabă, arta de a ști să aștepți soarele, cu răbdare, în mijlocul celei mai întunecate furtuni.

Regret ca nu m-am bucurat îndeajuns de tot ce este radiant în sufletul acestei lumi. Mă voi bucura mai mult de toate apusurile de soare ce stau înaintea mea, voi înota în ape a căror adâncime nu am testat-o încă, nu voi ezita să-mi mărturisesc afecțiunea și iubirea pe care le simt, mulțumind iar și iar cerului pentru înfăptuirea celei mai mari minuni din viata mea: minunea de a fi părinte. Bucuria de a simți încleștarea mânuței fiicei mele în jurului degetului meu nu a fost până acum egalată de nimic!

Se prea poate că a îmbătrâni elegant sa nu însemne altceva decât a face un transfer de frumusețe de pe chip și trup pe suflet și inimă. Nu spun prin asta că tinerii nu sunt sufletește frumoși, dimpotrivă, înseamnă, mai mult, că, îmbătrânind, frumusețea devine mai degrabă o virtute a rațiunii și a sufletului.

Într-o zi poate că voi fi îndeajuns de înțelept să recitesc, cu bucuria unui copil, basme și ele să îmi pară povești pentru oameni mari, purtând cu sine, în chip metaforic, marile adevăruri despre viată și moarte!

Cred că este un privilegiu să ai șansa de a analiza cu gravitate cărturărească și delicatețe poetică, cu împăcare desăvârșită, parcursul primei jumătăți a vieții, rezumând cu tandrețe și calm: I did it my way!