Poveşti de iubire din literatura universală (III).
Vidul interior al unui bărbat atrage întotdeauna atenţia şi chiar câştigă afecţiunea celor din jur, printr-un fenomen analog egalizării presiunii fluidelor – preaplinul sufletesc al unora se revarsă în golul egoist al altora.
Mai radicală decât Anna, Tatiana nu recurge la artificiile cochetăriei, ci îi face lui Evgheni o splendidă declaraţie de dragoste. Ea se aşteaptă la o reacţie reciprocă, chiar credea (instinctiv) ceea ce Dante spunea explicit: “Dragostea nu permite celui iubit să nu iubească la rândul său”.
Cu alte cuvinte, nu ai putea iubi pe cineva dacă n-ai simţi – cu siguranţă – că sentimentul este reciproc. Orice dragoste neîmpărtăşită este o dragoste falsă: cel ce iubeşte fără a fi iubit la rândul său, nu iubeşte cu adevărat; el ţinteşte la cucerirea persoanei vizate şi la prestigiul pe care l-ar obţine.
Evgheni, cu destulă eleganţă, o respinge pe Tatiana pentru că refuză să o compromită. După o gravă cădere sufletească, Tatiana se reface şi se căsătoreşte cu un general vârstnic.
Devenită mare doamnă a societăţii petersburgheze, îl reîntâlneşte pe Oneghin, revenit dintr-o călătorie, fără vreun rost, prin Europa. De această dată, eleganţa, prestigiul şi poziţia ei socială îi trezesc imaginaţia tânărului dandy. E rândul lui să-şi închipuie că este îndrăgostit de Tatiana.
Deşi sunt încă vii sentimentele femeii pentru el, iar revederea le amplifică, ea îl respinge în numele onoarei şi a unei aşa-zise fidelităţi.
***
Tatiana ar fi putut fi o Anna, dar a preferat postura principesei de Clèves.
– Poveşti de iubire din literatura universală (I) –
– Poveşti de iubire din literatura universală (II) –
