Suntem niște călători

Azi toate păsările au plecat. Pe rând. În stol. Azi, cerul mai poartă doar umbre de nori și ploi. Anunță ninsori. Iar păsările și-au pierdut urma. Doar privirea mea le-a văzut. Le-a fotografiat. Și privirea ta. Doar noi știm că au trecut pe la noi. Că și-au făcut cuib. S-au bucurat de libertate, au iubit, s-au înmulțit și împreună au ales să zboare către locuri însorite, fără a ne lăsa promisiunea că se vor întoarce.

Așa e și cu noi oamenii. Suntem niște călători. Mânați de un vis, ne plimbăm prin anotimpuri. Ne plimbăm pe marginile vieții, de nu-i mai întelegem forma, pentru că, cu fiecare pas făcut și-o schimbă rapid. Forma. Geometrică. Și ne găsim testând tot atâtea stări. Cunoscând culori sau zone de gri. Zbor și cădere. Moare și renaștere.

Ce sunt cuvintele dacă nu mai pot fi împărtășite? Sunt lipsite de valoare. Valoarea lor crește odată cu posibilitatea de a putea fi rostite. De emoțiile pe care le naște. Bucuriei îi crește valoarea, tristeții îi reduce intensitatea. Lipsa rostirii lor nu face altceva decât ca ele să se transforme într-un compost supus frământării și acidității care în timp nu face altceva decât să îmbătrânească trupul.

E trist că abia după ce pierdem ceva, pe cineva ajungem să cunoaștem importanța lucrului, omului, cuvântului. Când pleacă. Când își ia zborul. Și tot atunci se stinge ceva în noi. Un colț. Fără să realizăm. Ca să putem merge mai departe pe drumul nostru. E ca și cum sufletul ridică ziduri pentru a se proteja. Pentru a șterge orice urmă care ar putea lăsa loc privirii străine.

Așa cum și păsărilor li se șterge urma în zborul lor, așa se întâmplă și în cazul nostru. Mulți au văzut. Puțini au înteles sau vor înțelege ceva. Din zborul nostru…

calatori

Anca Horj

Anca Horj De același autor

Când gândurile se transformă în cuvinte se nasc emoții.

Recomandări

Adaugă comentariu