Lipsa încrederii nu este o maladie sau o afecțiune medicală. Nu este o cameră tenebroasă unde dăinuie frica. Și nu este aversiunea tragică cu care eroii trebuie să se confrunte. Reprezintă mai mult un popas, o stație de autobuz pustie. Această neîncredere este o stare temporară necesară evolutivă a omului în drumul său către emancipare personală. Este caracteristică omului sănătos care urmează calea ascendentă către auto-descoperire.
Aș dori să fac o paranteză aici: dacă vreodată doriți o justificare la ce se întâmplă în interiorul vostru, uitați-vă la natură. Orice se întâmplă în interiorul nostru, se întâmplă și în exterior, în natură. De pildă, ghinda trece prin numeroase adversități până ajunge să atingă cu crengile cerul. Izvoarele și pâraiele răzlețe și singuratice au de acoperit o porțiune imensă de teritoriu până la vărsarea finală în mare sau ocean. Iar razele soarelui străbat întregul sistem solar pentru a ajunge să ne încălzească.
Nu poate exista final fericit fără aversiune și strădanie. Natura a fost creată în acest mod iar noi nu suntem separați. Revenind, această stare temporară crează un mediu propice pentru introspecții, înțelegeri de sine și eliberări personale. Formulări imposibile, dacă ne-am fi născut cu încrederea în palmă. Este un mod subtil al naturii de a ne transmite: “dovedește-mi că meriți să te eliberez din colivia neîncrederii”. Și aici ne regăsim cu toții; în stația de autobuz.
Stația oferă numeroase oportunități monologice care împing întrebările către răspunsuri, precum două vagoane vechi la cușetă. Însă ne simțim neajutorați, răstălmăcim înțelesurile interioare și devenim confuzi datorită lipsei de perseverență, răbdare și speranță. Confuzi în legătură cu viitorul, potențialul nostru și visurile noastre, le dăm putere dubiilor. Ne întrebăm cât de lungă poate fi așteptarea, cât trebuie să mai suferim aceste stări și aceste suișuri și coborâșuri. Ne întrebăm care poate fi rolul acestor momente luciferice de abandon.
Oximoronic, cu cât este mai plumbuit pasul, cu atât mai mare este satisfacția momentului următor. Fiecare alegere a noastră va contribui la construcția noastră de mâine. Timpul pasează ștafeta revelațiilor, care la rândul lor sugrumă încet, încet, nesiguranțele și ne transmit subtil că autobuzul este din ce în ce mai aproape. Ne argumentează că suntem îndeajuns de buni, îndeajuns de abili, pregătiți, arătoși și inteligenți. Nu fac altceva decât să ne trezească din somnambulism și să ne arate că suntem suficient de importanți pentru a lua parte la orice eveniment al acestei planete. Trezesc sentimentul înălțător de autodefinire.
Frumusețea acestor momente o reprezintă chiar moartea ta, a ceea ce ești, bucățică cu bucățică, pentru a-i face loc renașterii tale. Momentele din stație pot fi revelatoare dacă nu ne împiedicăm de ceea ce mintea noastră ne îndeamnă să le considerăm. Acest fum al minții nu este altceva decât un mod pervers de-al ei de a hrănii negativitatea. Însă noi avem discernământ și putem alege ca acest popas să ne distrugă sau să ne înalțe.
Gandiți-vă în felul următor, dacă schimbăm perspectiva și vedem răul acesta ca fiind o simplă stație, dacă îl pictăm cum vrem noi și îl vedem ca fiind pozitiv, se mai poate numi greutate? În fapt, este sita naturii la lucru aici; așa sunt despărțiți cei care luptă pentru un ideal de cei care acceptă idealul dat de circumstanțe. Acceptați stația ca fiind un model de dezvoltare. La momentul oportun, autobuzul se va face cunoscut și vă va transporta către orizontul dezgolit.
