Start într-o cursă de durată

Și caii se împușcă, nu-i așa? / They Shoot Horses, Don’t They?

“Game On“. Emoții la Gala Absolvenților UNATC “I.L.Caragiale”, București, 2017; emoțiile sunt duble: pentru încheierea unui ciclu de pregătire (examene de Licență – Arta Actorului), dar și pentru (promisiunea) unui nou început (carieră artistică).

Evenimentul a păstrat tradiția școlii românești de teatru și a încercat să imprime un aer festiv; examenele au căpătat forma unui spectacol de teatru profesionist, în care textul a fost bine decodat și “repovestit”, actorii- “învățăcei” corect îndrumați/coordonați, iar personalitățile artistice au fost lăsate să se exprime fără (multe) excese exhibiționiste. Cu siguranță, de aici, dintre tinerii ieșiți la rampă vor porni și noile “speranțe ale teatrului românesc”. Nu e o laudă neînsemnată, iar meritele trebuie împărțite între proaspeții absolvenți și dascălii lor. Așadar, numele pe care astăzi le citim în caietul-program  vor fi – probabil – cele ale vedetelor care în viitor vor atrage publicul. Așa se face că regăsim o suprapunere de situație dramatică cu una din realitate, fiindcă un lot de actori, bine pregătiți, acoperind o complexă gamă de emploi-uri iese în fața publicului larg, cu entuziasm, într-o cursă dură.

Profesorul univrsitar Florin Zamfirescu a pregătit optsprezece studenți (șapte fete și unsprezece băieți) pe care i-a propulsat într-o cursă ce le va fi de folos în lumea în care-au decis să evolueze. Colaborarea cu lectorul univesitar Ștefana Samfira a complinit proiectul artistic prezentat în Gala Absolvenților, 2017 – Și caii se împușcă, nu-i așa? (dramatizare după romanul omonim scris de Horace McCoy/They Shoot Horses, Don’t They?). Secvențialitatea scenariului, elaborat de Ștefana Samira, are o remarcabilă teatralitate, care solicită participarea intensă a tuturor actanților, indiferent de dimensiunea partiturii. Închipuită cu o economie de mijloace scenografice, dar cu o spectaculozitate imagistică (rochia de mireasă – concepută de artistul Cristian Samfira, Light design: Mihai Mitrea ), polifonia dramatizării (They Shoot Horses, Don’t They?), oferă premisele unei multiple distribuții, care să activeze spiritul de emulație, de autodepășire.

În caietul-program, regăsim sinopsisul dramatizării derulate pe scândura neagră de la Palatul Național al Copiilor (gazda temporară a Absolvenților): “Doi actori tineri, Gloria și Robert, pe care viața i-a adus pe același drum din întâmplare (sau nu), se înscriu la un Maraton de Dans, din dorința de a atrage atenția unor producători sau regizori și din nevoia de a câștiga bani. Acțiunea se petrece în 1935, în plină criză economică – Marea Depresiune (după prăbușirea bursei de valori de pe Wal Street a urmat cea mai lungă și cea mai profundă criză economică, care a continuat până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial). Concurenții trebuie să danseze, săptămâni de-a rândul, și să participe la tot felul de “evenimente” regizate, pentru a atrage publicul plătitor. Trec printr-un chin inimaginabil în lupta lor pentru supraviețuire. Cei doi tineri, Robert și Gloria, luptă să se adapteze, alături de ceilalți și să reușească, dar în timp ce Robert rezistă, agățându-se de visul lui de a deveni regizor, Gloria se adâncește din ce în ce mai tare în depresia în care au aruncat-o toate încercările eșuate din viața ei.”

Directorul de scenă a mixat în creuzetul său misterul, drama, umorul şi policier-ul, încercând    să captiveze spectatorii mai bine de două ore. Poliţia este pe urmele lui Robert, sperând că aceasta îi va conduce la descifrarea misterului, care planează din primele minute.

Spectacolul începe ca o farsă (tragică) în care absurdul, sub forma crimei, se insinuează (chiar din titlul spectacolului) și se dezvăluie treptat, deși are aspectul unui reality-show (avant la lettre). Marina Palii (Gloria) probează aptitudini de tragediană, fără a se lăsa condusă, doar formal – așa cum i-o cere conturul personajului – într-o rigiditate comportamentală, o mască pe care o demolează cu o detașare autoironică. Axul emoțional al întregii reprezentații îl reprezintă dialogul în care ea îl convinge pe Robert să o “ajute” (“Și caii se împușcă, nu-i așa?”). Actor al nuanțelor, Andrei Atabay (Robert) se află într-o promițătoare evoluție, maturizarea urmând a-i spori ponderea necesară impunerii în partiturile de mare întindere. Tânărul pare desprins din galeria profesorilor “evazionişti” ai realităţii (un “remake”al profesorului Miroiu din piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian, memorabil interpretat de Florin Zamfirescu în teleplay-ul realizat de Eugen Todoran, în 1983), doar că, aici, e aflat în căutarea “visului american” (pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa).

Eduard Burghelea  (Rocky) etalează, cu aplomb, disponibilitățile burlești, într-un sarcastic pamflet despre tribulațiile unui M.C./Master of Ceremonies). Radu Mateucă ilustrează, cu profundă expresie, rolul morbid al eroziunii (Rollo). Bianca Anastasiu (Mary) are o vulnerabilitate bine controlată. Cătălin Nicolau afișează o unică și convigătoare apariție, cu un paradoxal farmec, în uriașul Mario, veșnic pus pe harță. Cosmina Olariu imprimă multă acuratețe personajului Ruby, sensibila victimă a unei sorți nefaste. Mihnea Ștefan, dinamic și ambițios, portretizează  un cinic contextual, mucalit, el se ascunde în dosul măştii de “nevolnic” conjunctural (Vee). Crina Lință dovedește un potențial pentru evoluțiile subtile în Doamna Higby/Jacky, realizând  un duet comic dimpreună cu Carmen Gâlcă (Doamna Wider), aceasta din urmă fiind, în egală măsură, maleabilă și voluptoasă în cocheta Alice. Cele două tinere subliniază prin acel duo comico-parodic (Dna Higby & Dna Wicher) un favor făcut de regizor acelui obsedant politically correct. Natalia Dragomir animă scenele încărcate de tensiune și presiune, fiind o nostimă, dar talentată dizeuză (Velma). Nicoleta Moscalenco reușește o compoziție de vârstă plină de culoare în perversa Doamna Laydon. Ștefan Hitruc parodiază, cu mult farmec, “franțuzul snob” (Fredy). Gabriel Vatavu este egal cu sine, echilibrat în postura Locotenentului Stedna. Nicolae Dumitru dovedește o personalitate artistică plină de energie, dotat cu haz nativ, potrivit dinamicului Maxwell. Dan Baltag completează, cu șarm, tabloul general (Kid) – în această dură alegorie a vieții.

Într-o avalanșă de situații copleșitoare, hazul e sporit de melodiile spiritual modernizate de trupa care cântă live. Există o permanentă dialectică scenică, iar atmosfera de farsă existențială a fost, pe alocuri, estompată de coloana sonoră asigurată de Blue Night Shadow (Vlad Nicolici, Eduard Tudorache, Cristian Vasile). Ca orice chitarist care “se respectă”, Vlad Nicolici (Preotul) oficiază, la nevoie, și ceremonii (nunți). De mare folos s-au dovedit și pregătirea muzicală (solourile lui Robert și ale Gloriei), cât și mișcarea coregrafică (scene desprinse parcă din filmele muzicale). În acest spectacol,  cântecele vor fi expediate direct în spațiu, fiindcă actanții au muzica în gesturi, în ritm și în dialoguri.

Precum în recent oscarizata peliculă LaLaLand, ringul de dans lasă, aici, loc poveștilor despre iubire și despre aspirații înalte, într-o lume în care comerţul spiritelor precede comerţul cu obiecte. Spectacolul a restituit armonicele scriiturii, surprinzând căldura din “măruntaiele” showbizului, pledând  – totuși – pentru vitalitate, tenacitate, dar şi pentru dorinţa de a visa (într-un univers deloc roz).