Și-atunci am întâlnit-o pe Maria

Fetița care privește stelele și se prinde într-o poveste cu ele.

Avea ochii mari, rotunzi și migdalați. Dacă apucai să te uiți adânc în privirea ei, vedeai deopotrivă fericirea și mâhnirea puerilă a unui copil, de cele mai multe ori singur. Asta te cutremura cel mai mult: amestecul de atitudini naive și chibzuite pe care le manifesta în comportamentul ei. Îți paraliza toți senzorii când te întreba cu ochii zâmbind, fără să-și ascundă vreo grimasă, care-s intențiile tale de-ai venit s-o vizitezi.

O fetiță numită Maria

Zâmbea de fiecare dată când îi aduceam câte o ciocolată. Nu îi prea plăceau animăluțele din pluș pentru că, spunea ea “Nu-mi răspund niciodată la întrebări.” Prietenul ei cel mai bun, Azorel – un cățel teribil de vesel – își gudura mereu trupul printre piciorușele ei fragede sperând că, din nou, fetița avea să îl smotocească și să se joace cu el. Îi ieșea mereu pasența asta, pentru că, paradoxal, nu vorbeau aceeași limbă dar se înțelegeau. Se iubeau ca frații.

Maria o chema. Suferea de epilepsie, însă când era cu Azorel nu-și mai amintea de boala ei și de faptul că toți copiii o respingeau din cauza celor câtorva crize pe care le-a făcut la grădiniță.

Toată lumea îi spunea că e diferită. Într-un final s-a încăpățânat să fie așa.

Când am intrat în singura cămăruță din toată casa, nu m-am izbit prima dată de prezența ei și nici de neglijența lucrurilor de acolo. Niște rotocoale mici și rotunde se înghesuiau să între sub rizurile încălțărilor mele. Erau bulgări mici de pământ peste care Maria călca în fiecare dimineață. Nu era vreun bai pentru ea. Era obișnuită până și cu mirosul greu și înfundat de pământ, cu mânuțele ei mereu murdare de lut și obrajii pătați de pupicii uzi ai lui Azorel. Pereții erau palizi, înțesați de praf și lipsiți de schițe ale personajelor din desenele animate. Maria stătea înțepenită pe mijlocul unui pat mult prea înalt pentru un copil și se uita îndelung peste o carte ilustrată. Nu înțelegea mare lucru, dar îi plăcea pentru că își pierdea timpul potrivind culorile în “formele alea”. Nu auzise niciodată de Hansel și Gretel sau de Domnul Goe. Îi suna atât de sinistru acest nume Goe încât și-l închipuia un stimabil înalt, cu un cap colosal, hâd și ranchiunos.

Pentru ea, lumea poveștilor începea cu geneza lumii, cu stele care izbucnesc seara de bucurie că strălucesc și apoi luminează, cu marea care ascundea în ea tot soiul de izvoare ale imaginației. De fapt, Maria își cosea propriul sistem animat. Asta și pentru faptul că toată lumea îi spunea că e diferită. Într-un final s-a încăpățânat să fie așa.

“Lucruri pe care oamenii fericiți nu le fac”

Petreceam timp cu Maria. Ea mi-a arătat câteva “lucruri pe care oamenii fericiți nu le fac”. Suferea de epilepsie, însă niciodată nu s-a măsurat în comparație. Din culisele ei, ea își strângea mereu cele mai fine analize și nu era chip să se confrunte cu lumea din afară. Fericirea ei nu venea niciodată din exterior. Spre exemplu, nu îl aștepta niciodată pe Azorel să vină la ea să îi tragă o chelfăneală buna, mereu îl striga pe cățel cât o țineau plămânii și-i zâmbea cu sufletul cald când îl vedea. Era jucăria ei vie. Copilul cu care se putea înțelege chiar și atunci când urmau crizele nesuferite de epilepsie.

În Maria nu vedeai niciodată furie sau resentiment, chiar dacă părinții nu o mai lăsau la grădiniță luni întregi și atunci când copiii din sat o vedeau și strigau după ea cele mai răutăcioase cuvinte. Biata fetiță… ce i-aș fi furat tristețea ca s-o văd lipsită de mâhnire. Ce i-aș mai fi strâns lacrimile într-un burduf să nu îi mai cadă pe obraji, apoi pe gât… pâââână adânc în suflet.

Nu știu cum reușea să uite răutățile de peste zi ale copiilor, neajunsul părinților de a avea grijă de ea, desertul sărac pe care-l mânca o dată pe lună, absența călătoriilor; lipsa jucăriilor și singurătatea o făceau să pară fericită și liniștită. De fapt, știa perfect cum să-și trăiască singurătatea, fără smiorcăieli și atitudini frustre “așa cum fac oamenii mari”.

De meserie “om bun”

Maria are acum aproape 7 anișori. Aceiași ochi sinceri. E de atât timp același omuleț: fericit – chiar dacă e mai conștientă de boala ei – și fără resentimente că s-a născut așa. E mereu veselă și nu-și vede viața fără Azorel. Când o să fie mare ar vrea să se facă de meserie “om bun” pentru că “ei au ceva frumos, un Azorel și multă ciocolată” îmi spunea. Locuiește în aceleași ruine într-o casă smulsă din temelii pe un deal lăturalnic. În fiecare seară se uită la stele – nu are televizor – și se prinde într-o poveste cu ele. Nu se gândește la năzbâtiile domnișorului Goe și nici la faptul că cineva, mâine, va râde de ea dacă nu are smartphone sau ghiozdan cu personaje animate. Vrea în continuare să fie “om bun” doar că resursele și ideile de a fi așa istovesc o dată cu lipsa perspectivelor.

Deși ar putea să pară de neînțeles, cred că Maria a sădit ideea de frumos în mine. Și nu invers așa cum am avut intenția.

fetita

Sursă foto: Eileen

Renate Luica

Renate Luica Facebook | De același autor

Cred că binele nu atârnă de cantitate, ci de intenție și suflet curat. Că printre toate lucrurile frumoase din lumea asta cum ar fi culorile, lumina, dragostea sau admirația, Cred că omul e o descoperire măreață. Și dacă există o arenă cu martori, provocarea mizei sunt chiar... eu! Cumva sunt plasată în joc. Timpul e critic. Aleg bine?! Intuiție sau încredere?

Recomandări

Un comentariu

  1. ela

    Frumos…insa, trist.Odata cu terminarea copilariei si parasirea ruinelor se va izbi de adevaratele ruine….si incet ,incet sufletul i sa va innoura si umple de amaraciune. Si uite asa noi oamenii si societatea nu incurajam,nu ajutam a se dezvolta ,creea ,mentine (cum vreti sa -i ziceti)”meseria de OM BUN “.Emotionanta poveste….si credetima nu este doar o poveste…din nefericire cunosc un caz asemanator ..nu atat de trist ca si inceput dar cu un final tragic. Multumim pentru poveste, draga Renate.

Adaugă comentariu