“Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie și într-un dozaj minimal.”
“Mi se întâmplă rar. Din ce în ce mai rar. De regulă, ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce trăiesc mă indispune până la depresie. Și totuși, fără motiv aparent, fără iluzii și fără speranțe utopice, mă trezesc, uneori, cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii. Iată, îmi spun, lucrurile funcționează: există încă versiuni cordiale ale luminii solare, există încă tineri sfioși și bine crescuți, există o mulțime de inși fericiți, chiar dacă mulți dintre ei sunt fericiți prostește. Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate și totuși patriarhale, familii demodate și trainice, chelneri stilați, domni și doamne, politicieni inteligenți fără să fie șmecheri, oameni de afaceri cinstiți, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradisiace, păstrăvi, cremșnituri, chiparoși și stele.
Dacă îți acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă și nepătimașă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcționează. Șarpanta lumii (încă) ține. Mai există încă oameni întregi, tradiții vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conține încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitația noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.
S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părților ei bune. Putem încă să ne așezăm într-un unghi convenabil față de hărțuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic și, la limită, să ne salvăm, luând față de tot și de toate, o relativizantă distanță. Cât va mai dura însă această cumpănă? Și ce e de făcut pentru a întreține statica ei precară?
E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înăuntrul unei comunități, proporția dintre bine și rău, astfel încât comunitatea cu pricina să fie “iertată”, ocolită de pedeapsa ultimă? Câți dintre locuitorii unei cetăți trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru?
Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Avraam. Zece. Adică foarte putțni. Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în ființa colectivă a planetei, nici în viața individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie și într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului.
Lumea poate fi, deci, salvată, dacă drojdia rețetei ei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre “cei zece”. Mie personal, aceasta performanță esențială nu mi-a reușit încă.”
Andrei Pleșu
