Sculptând în timp

Boyhood – saga familială.

Parcă mai abitir ca niciodată cuvântul “cronică” (de familie) n-a rimat mai bine cu ambițiosul proiect al americanului Richard Linklater, care-a realizat Boyhood. Fidel principiului său constructiv, filmul a înregistrat momente din viața unei familii texane, vreme de peste zece ani, într-o ordine cronologică determinată de corpul actanților. În filmul lui Richard Linklater, timpul nu este decât un agent dramatic – actorii își modifică fizionomia, își schimbă costumația, iar muzica (Arcade Fire sau Coldplay) marchează epoca. Există un fel de esență misterioasă și magică ce stă la baza acestor vizibile transformări și care imprimă fragilitate acestei povestiri-fluviu.

La granița dintre documentar și ficțiune, Boyhood este un act de credință al cineastului american. Acest autor atipic – capabil să evolueze între producții experimentale și filme populare (School of Rock) – a oferit publicului tripticul Before Sunrise, Before Sunset și Before Midnight. Producțiile realizate între 1995 și 2013 sunt mărturii ale grijii lui Linklater pentru dimensiunea temporală și contingențele sale. Boyhood renunță la orice dramatizare de tip hollywoodian și relevă sinuozitățile metafizice, dar și inscripțiile carnale din cursul unei existențe umane. Timp de aproape trei ore, spectatorii împărtășesc bucuriile și amărăciunile vieții împreună cu Mason (Ellar Coltrane). Alături de sora lui, Samantha (interpretată de Lorelei Linklater, fiica realizatorului), îl urmărim pe acest băiețel texan crescând de la șase ani până la vârsta majoratului.

La debutul filmului, Olivia (magnifica Patricia Arquette) – mama sa – este divorțată (recent) de tatăl copiilor (Ethan Hawke). Hotărâtă să-și refacă viața, își reia studiile pentru a obține, apoi, un job mai bun. Micuții suportă greu despărțirea de colegii de clasă, mutarea cu locuința; va fi doar un prim hop din lunga serie de necazuri ce vor urma. Olivia își clădește alte “cuiburi”, din păcate, alături de persoane (soți) violente, mutându-se întruna. Fiecare dintre foștii soți își va reface viața și parcursul profesional. Copiii vor crește, descoperind – pe rând – prietenia și iubirea.

Richard Linklater nu forțează nota, este mulțumit doar cu inevitabilele renunțări și cu alegerile potrivite sau nepotrivite făcute de personaje. Schimbările politice (conflictul din Irak, președinția lui Obama) aduc modificări și în opțiunile eroilor (tatăl lui Mason devine tradiționalist după ce fusese ardent suporter republican, iar Olivia va pleda pentru emancipare, deși fusese reținută la început). Ceea ce realizatorul surprinde – cu o infinită grație – este chiar mișcarea vieții, venită din axioma lui Heraclit: “Totul curge, nimic nu râmâne.” Acest amestec dintre vitalitate și melancolie poate fi esența miraculoasă din Boyhood.

Fantasmă a unui cineast, veritabil tur de forță, Boyhood rămâne un film greu de clasat câtă vreme geneza lui este intrinsecă rezultatului final. Bazat pe un scenariu banal (tribulațiile unei mame divorțate, cu doi minori de crescut, dificultățile financiare și prezența episodică a tatălui natural), nu obosește spectatorul cu detaliile de natură temporală. Referințele culturale (apariția seriei Harry Potter, succesul muzical al anumitor trupe rock, jocurile video, jurnalele televizate ) sunt introduse subtil în context, pentru a nu sufoca evoluția personajelor. Evenimentele din viața unei familii clasice (aniversări, reuniuni festive) întregesc portretul tipic începutului de secol XXI. Dacă istoria personajelor prezentate de Linklater nu strălucește prin originalitate (universalitatea temei), știința de-a contura, cu un realism dezarmant, cursul inexorabil al timpului reprezintă cheia de boltă a producției expuse.

Înțelegem imediat că erorile sentimentale comise de Olivia sau că numeroasele ei mutări nu sunt decât pretexte. Ceea ce intrigă, dar și fascinează, în egală măsură, este acel tempus fugit propus de Linklater. Dezvoltarea fizică a copiilor, dar și metamorfozarea adulților adaugă, în filigran, nota necesară de metafizic. Atâta vreme cât creșterea rezonează cu viitorul, îmbătrânirea anunță moartea. Aici, evoluțiile actoricești ale Patriciei Arquette sunt admirabile. Cunoscând idolatria hollywoodiană pentru tinerețe (chirugie plastică, botox și alte artificii ce anulează trecerea timpului peste chipuri), regizorul a optat pentru versiunea normalității. Arquette își etalează chipul imperfect, trupul rotunjit de vârstă, dar emană mereu un farmec apt să pulverizeze orice “frumoasă și tânără” inexpresivă. Una dintre ultimele secvențe ale filmului prezintă o Patricia Arquette aproape disperată. Plecarea fiului ei la universitate echivalează cu moartea ei socială. Sentimentul fricii de abandon o face să devină egoistă și să se simtă inutilă. Revenirea se va face cu greu, lăsând loc cadrelor optimiste în care “puiul își ia zborul”, alături de alți tineri frumoși.

Boyhood ne oferă lecția vieții: nu suntem decât niște trecători, sculptați de timp.