Pentru că nu se aştepta la nimic bun de la bărbatul înspăimȃntător din faţa lui, pe Ştefi îl trecură fiorii de surpriză când acesta i se adresă cu o voce blândă, pe un ton linguşitor şi cu o ospitalitate prefăcută:
– Bucuros de cunoştinţă, micul meu ucenic! Nu prea trec multe feţe necunoscute prin părţile acestea de lume şi n-am ocazii să mă conversez prea adesea, începu bătrânul războinic, lăsând să-i scape un chicotit. Prezentările o să le facem mai târziu. Acum trebuie să ne grăbim pentru că suntem aşteptaţi.
Ştefi nici nu apucă să zică ceva că se şi văzu ridicat în şa, călare pe monstrul înaripat. Din spatele lui războinicul smuci căpăstrul şi creatura dispăru în întuneric tot aşa cum veni, strecurându-se fără zgomot printre masivele coloane de piatră. Nu dură mult şi în depărtare se întrezări licărirea roşiatică a unui foc care îşi arunca din ce în ce mai sus flăcările pe măsură ce se apropiau de el, până ajunse să atingă tavanul când cei doi descălecară aproape de locul unde ardea. Jetul de foc erupea vulcanic de la mare adâncime în mijlocul unui platou circular lăsat liber de coloanele de piatră care îl ocoleau mărşăluind mai departe în întuneric. Copilului i se tăie răsuflarea şi îi îngheţă sângele în vine când îşi văzu prietenii legaţi fedeleş de doi dintre stâlpii de andezit care înconjurau în spirală de mai multe ori coloana de foc cu flacără rece. Aşezaţi în fund cu genunchii la gură, spate în spate, Noni şi Răzvan erau legaţi de un stâlp, iar Adi şi Alex de celălalt. Toţi patru păreau adormiţi.
– Hei, tinere, nu te-nfricoşa! Sunt toţi teferi şi nevătămaţi. Spre deosebire de tine ei s-au cam plictisit aşteptându-te. Pe ei i-am adus direct aici şi după cum bine vezi în locul ăsta nu prea ai cu ce să-ţi omori timpul. Până la urmă somnul le-a venit de hac, rânji bătrânul, dezgolindu-şi cioturile înnegrite ale dinţilor.
– Dacă e cum spui tu atunci de ce sunt legaţi? cuteză Ştefi o întrebare privindu-şi cu milă prietenii.
Prefăcându-se că nu-l aude bătrânul se îndreptă cu paşi egali spre coloana de foc pe traseul spiralat marcat de stâlpii de andezit. Când ajunse în dreptul focului începu să arunce în el cu un praf care la contactul cu flăcările iradia jerbe de scântei galbene în timp ce răspândea un miros înţepător de pucioasă. Vrăjitorul făcea gesturi rituale solemne murmurând o incantaţie din care Ştefi desluşi câteva cuvinte care se repetau mai des: astre, solstiţiu, sanctuar, jertfe, şi un nume de care mai auzise… Zalmoxe.
O mişcare care venea dinspre stâlpii unde erau legaţi prietenii lui îi distrase deodată atenţia de la ritualul pe care vrăjitorul continua să îl execute concentrat ca în transă asupra focului. Ochii verzi ai copilului deveniseră dintr-o dată foarte strălucitori şi un zâmbet larg îi lumină faţa rotundă şi rumenă când îşi văzu prietenii trezindu-se unul câte unul. Fugi repede către ei cu gândul să-i dezlege, dar când ajunse în dreptul stâlpului de care erau legaţi Noni şi Răzvan, rămase cu gura căscată uitându-se la frânghia care se desfăcea singură. De cealaltă parte a focului Adi cu Alex se uitau şi ei cu uimire la frânghia din jurul lor care se desfăşura dezlegată de o mână invizibilă. Un hohot de râs neomenesc venit parcă din cele mai negre genuni, nu din gâtlejul unui om, îi smulse pe toţi din uimire şi nu le lăsă răgazul să se bucure de revedere. Cei cinci prieteni nu apucară decât să schimbe între ei câteva priviri, intimidaţi de întâmplarea care îi adusese din nou împreună.
După ce încetă să mai râdă vrăjitorul le făcu semn să vină la el. Când ajunseră cu toţii lângă stâlpul de foc bătrȃnul se scotoci pe sub pieile de animale cu care era îmbrăcat şi scoase o cutie mică din bronz, după care acţionă o clemă micuţă şi din cutie i se prăvăli în palmă un cubuleţ auriu. Cu ochii sticlindu-i de nerăbdare îi întrebă pe copii:
– Ce ziceţi de asta, n-aţi mai văzut aşa o frumuseţe, eh?
Vocea îi deveni mai gravă când i se adresă apoi lui Ştefi:
– Numai de tine depinde dacă noaptea asta prietenii tăi vor ajunge ȋnapoi acasă la părinţii lor sau îşi vor petrece tot restul zilelor ţinându-mi de urât. Şi trebuie să recunosc că am început să mă cam plictisesc de când oamenii de deasupra nu mi-au mai trimis niciun sol.
La auzul acestor cuvinte pe Ştefi îl trecură toţi fiorii de spaimă pentru că făcuse legătura între dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe, numele Zalmoxe pe care îl descifrase în incantaţia vrăjitorului şi obiceiul dacilor care, ca să-i ceară lucruri de care aveau nevoie, ȋi trimiteau zeului lor, la fiecare cinci ani, un sol ales prin tragere la sorţi pe care ȋl aruncau deasupra unor suliţe. Să fie oare acest bătrȃn nebun care tocmai ȋl ameninţa, daimonul strămoşilor lui daci, Zalmoxe? Şi tărȃmul ăsta ȋnspăimȃntător, locuinţa lui subpămȃnteană? Se povestea că Zalmoxe, ca să-i facă să creadă ȋn nemurire pe daci, stătuse singur cȃţiva ani sub pămȃnt ca toată lumea să ȋl creadă mort, după care se ȋntorsese la suprafaţă predicȃndu-le tuturor că şi ei sunt nemuritori ca şi el. De atunci toţi dacii credeau că după ce mor ajung la zeul lor Zalmoxe care ȋi aşteaptă ȋn tărȃmul lui subpămȃntean unde el se ȋntorsese definitiv.
